Împreună sau de unii singuri ?
Efectele Covid -19 asupra economiei nu vor lua sfârșit prea curând. Chiar dacă unele cifre tind să arate că în 2020 depresiunea nu a fost atât de pronunțată pe cât se anticipase, resorturile ei au rămas și omenirea este provocată să găsească ieșirea către o nouă stabilitate. Suntem contemporanii unei maladii globale, mulți blamând globalizarea pentru repercusiunile asupra tuturor economiilor și continentelor, făcând lumea să pară și mai interconectată, și mai mica, și mai firavă în fața unei amenințări colective. Vom găsi soluții de unii singuri, sau împreună, acuzându-ne reciproc sau fiind deschiși la cooperare și punând la bătaie toate resursele științifice, de cercetare și tehnologice pe care locuitorii planetei le au astăzi ?
Aproape paradoxal, Covid-19 a adus în prim plan două tendințe contradictorii: pe de o parte a adâncit neîncrederea cetățenilor în guverne, iar, pe de altă parte, a impulsionat tendințele de suveranism, diluând sensul națiunii. Concomitent, teza deglobalizării a câștigat teren odată cu închiderea temporară a granițelor și cu creșterea sentimentului că nu ne mai putem baza pe parteneri pentru continuarea bunului mers al economiei în spațiul national. Contextul determină analiștii tendințelor pe termen mediu să facă tot mai des referință la nevoia dezvoltării unui cadru multilateral propice însușirii și respectării de către corporații a criteriilor ESG (grija pentru mediul înconjurător, preocuparea socială pentru protecția diversității, drepturilor omului, consumatorului și animalelor, și buna guvernanță), și a promovării de către state și participanții la piață a obiectivelor SDG (dezvoltării durabile). De ce dobândesc principiile ESG și ale SDG atenție mai mare acum ? Pentru că formele actuale ale multilateralismului nu mai sunt capabile să ofere soluții dezordinei actuale, iar absența dintre cele 17 obiective ale SDG a două elemente constitutive pentru democrația liberală, respectiv libertatea de exprimare și alegerile libere este presupusă a face loc unui tip diferit de dialog al puterilor între care balanța s-a schimbat. Dar fără ca multilateralismul să ne călăuzească în conceperea soluțiilor pentru un viitor mai puțin periclitat, este dificil de presupus că lumea va dobândi un echilibru mai bun.
Este interesant de observat că multilateralismul, care a favorizat globalizarea prin omogenizarea regulilor de comerț, mediu, investiții și guvernanță, este solicitat acum să sprijine procesul deglobalizării, cel puțin de către acele state care cred că o evoluție ordonată a raporturilor economice internaționale ar trebui preferată pretențiilor de hegemonism impus cu forța barierelor și sancțiunilor. De-a lungul anilor economia s-a dezvoltat în logica numerelor mari, a producției de masă, a multiplicării piețelor de desfacere și numărului consumatorilor, a accesului tot mai facil la resurse financiare din ce în ce mai mari. Ea a beneficiat, în schimb, de creativitatea transfrontalieră ce a făcut posibile schimbările tehnologice care au adus cu sine bucuria satisfacerii nevoilor și dezvoltării cererii la niveluri mult mai ridicate decât ar putea decurge din însumarea rezultatelor de pe piețe închise.
În organizarea actuală a sistemelor sociale, economia este supusă politicului prin investirea acestuia cu puterea de reglementare și supraveghere. Această realitate face necesar un dialog permanent al părților, astfel încât să poată fi atinse țintele fiecăreia dintre ele. Pe acest tărâm a fost promovată și ordinea liberală wilsoniană, care a respins ca soluție războiul, autoritarismul, imperialismul și naționalismul economic, ordine care a dat lumii roadele celui mai mare progres din întreaga sa istorie. Totuși, valorile liberalismului de tip wilsonian mai sunt recunoscute azi doar în spațiul nord-american, european și cel austral. Acest fapt este concomitent cu pandemia Covid-19, dar aceasta din urmă a accentuat și evidența limitelor unui curent internațional care a modelat prezentul. Trebuie să înțelegem, în logica contestării de pe alte meleaguri a liberalismului wilsonian, obsesia unora dintre est-europeni care percep Uniunea Europeană drept inamic al suveranității și naționalismului economic, înainte de a număra cel puțin locurile de muncă pe care piața deschisă le-a generat pentru compatrioții lor prin investiții și cele 4 libertăți fundamentale de circulație (muncă, capital, servicii, mărfuri), în locul cărora dreapta extremistă nu are nimic de pus în loc.
Mersul economiilor în perioada viitoare depinde într-o măsură copleșitoare de mutațiile pe care le vor suferi lanțurile de aprovizionare la nivel global, ca și de impactul scăderii productivității globale și investițiilor ca urmare a pandemiei curente (a se vedea repercusiunile epidemiilor dintre 2002-2016 ale SARS, MERS, Ebola, Zika, gripa porcină). În primele faze ale pandemiei am fost tentați să credem că dependența economiilor dezvoltate de aprovizionarea cu mărfuri din China, India și Asia de sud-est va avea efecte mult mai pronunțate asupra consumului din economiile occidentale, ceea ce a dat naștere discuțiilor despre o posibilă relocalizare a producției de către marile corporații. S-a evocat cu insistență necesitatea construirii de politici industriale naționale, presupuse a fi susținute cu injecții de fonduri publice. Însă prea puțini adepți ai politicilor de repliere spre interior (inward looking) au arătat semne de preocupare pentru distorsiunile pe care pachetele repetate de stimuli financiari le provoacă pieței și caracterului ei concurențial. Procesul nu a avansat însă prea mult, pentru că preocuparea companiilor pentru un bun raport cost-productivitate nu avea cum să fie satisfăcută de revenirea producției în țările de origine fără a antrena o prăbușire a vânzărilor cauzată de pierderea competitivității de preț și punerea profitului în paranteză (de fapt, pierdere). Potrivit sondajelor efectuate în rândul producătorilor americani din China, revenirea în SUA nu este luată serios în calcul, și doar 1/7 se gândesc la posibile relocalizări în alte zone pe considerente de costuri mai scăzute cu forța de muncă angajată (David Dollar, The future of global supply chains : what are the implications for international trade ?, The Brookings Institution, Washington D.C., noiembrie 2020)
Extinderea celei de-a patra revoluții industriale și în alte economii decât cele occidentale readuce în prim plan nevoia ca regulile de comerț internațional și investiții internaționale să fie garantul asigurării unei funcționări fluide a automatizării, inteligenței artificiale, robotizării, a transformării digitale a producției și proceselor ciber-fizice creatoare de valoare. Această nouă normalitate, rezultat al creativității omului, este de neoprit și ea nu poate fi strangulată prin măsuri protecționiste, nici dacă acestea sunt camuflate sub masca securității naționale. Dinpotrivă, doar accesul la industria 4.0 poate servi interesul național, prin asigurarea unei capacități de competitivitate cu mașini inteligente capabile să facă față forțelor pieței. În situația în care Covid-19 a redus fluxul călătoriilor, s-a extins preocuparea pentru conducerea de la distanță a proceselor industriale și dialogul direct între echipamente pe baza AI, astfel încât natura producției manufacturiere a suferit o transformare de substanță. În acest proces sunt antrenate deja numeroase economii emergente.
Chiar dacă persistă o anumită confuzie în legătură cu imaginea pe care o putem proiecta despre economia viitorului, nu mai există îndoiala că ea va fi altfel, începând cu locurile de muncă, obiceiurile de consum, înțelesul pe care îl dăm bunurilor publice globale, pragmatismul utilitarian și raționalismul realist al combinării soluțiilor și beneficiilor cooperative pentru a răspunde problemelor specifice unui context global sau regional. Toate cele mai sus enumerate implică pretutindeni o atitudine pro-activă mai accentuată a statelor. Nu putem exclude că formulele de coaliție vor continua să aibă un rol în creștere pentru ca statele să găsească soluții provocărilor de interes comun într-un mod ordonat și punând în joc mai multe resurse. Or astăzi, patru sunt aceste provocări : mediul, sănătatea, educația și bunăstarea. Deja omenirea a conștientizat că primele două sunt chestiuni de natură transfrontalieră și că paliativele pe care le-a încercat prin izolaționism au eșuat. Până de curând s-a considerat că legătura economiei cu sănătatea sau educația era forțată, vizând cel mult nivelul micro al economiei, respectiv cheltuielile de la nivelul companiilor. Astăzi lucrurile sunt privite de pe alte poziții, care includ și politicile față de migrație, dar și un mai mare echilibru internațional în formarea profesională în zonele cu potențial de creștere demografică și economică. Pe aceeași linie se înscriu serviciile medicale, de îngrijire a persoanelor vârstnice și copiilor, care vor da alt conținut tradiționalelor servicii turistice.
În explorarea economiei viitorului o atenție aparte merită raportul dintre stabilitatea financiară și competiția tehnologică. Ajungerea la o economie competitivă într-o nouă normalitate va suscita cu certitudine resurse uriașe, a căror administrare înțeleaptă trebuie să facă din efortul și politicile însoțitoare o reușită. Riscurile financiare deja asociate măsurilor de atenuare a efectelor Covid-19 asupra economiei sunt mari. Îndatorarea companiilor și gospodăriilor este în creștere și apropiatul moment al restructurării împrumuturilor va separa ceea ce este profitabil de ceea ce nu mai este viabil, asemenea unei corecții amânate dincolo de selecția naturală a pieței. Deciziile politice în privința sprijinului ce poate fi acordat solvabilității companiilor vor fi în mod necesar ghidate de caracterul strategic sau sistemic al firmelor, coroborat cu opțiunile de investiții ale acestora pentru a deveni competitive în contextul industriei 4.0.
Va trebui ca autoritățile publice de supraveghere a pieței să-și sporească atenția față de riscul pe care sectorul financiar non-bancar (ex. băncile umbră, FinTech-urile) îl poate reprezenta prin generarea de fragilități sistemice pentru întregul complex financiar-bancar. Deși acest fapt poate fi interpretat ca o acțiune de restrângere a accesului progresului tehnologic la domeniul finanțării corporațiilor, investitorilor și consumatorilor, nu trebuie omis faptul că oferta financiară non-bancară este ghidată de impulsul concurențial și de o cât mai mică acoperire cu capitalul propriu.
O nouă economie sustenabilă trebuie să dea soluție atenuării decalajelor care există între statele lumii, cel puțin pentru acelea care doresc să participe al un efort comun. Răspunsul nu poate fi doar individual, precum aranjamentele de swap cu Fed, BCE și Banca Japoniei, ci trebuie imaginat un mecanism funcțional pentru restructurarea ordonată a datoriilor externe ale țărilor emergente și în curs de dezvoltare, pentru că acestea vor crește în condițiile luptei contra Covid-19 și a efectelor sale economice. În fapt, Covid-19 a dovedit că răspunsul instituțiilor financiare internaționale a fost îndreptat îndeosebi spre economiile avansate, dovedind că ele însele au nevoie de o reformă pentru a fi mai bine pregătite în cazurile viitoare ale unor pericole neexplorate.
Ianuarie 2021