După scurgerea a 8 ani de la prima criză a globalizarii, cercul vicios al tragerii în jos a băncilor și statelor suverane se afișează din nou.
Europa, cel puțin nucleul Euro al ei, a încercat în acest răstimp să găsească soluții de contracarare a efectelor nedorite prin inițierea Uniunii Bancare, a mecanismelor unice de supraveghere și rezoluție, prin instituirea unui Fond european de rezoluție și chiar a unui Fond unic european de garantare a depozitelor.
Două directive ambițioase au fost adoptate în 2014, respectiv cea privind restructurarea și rezoluția bancară și cea referitoare la garantarea depozitelor. Ambele au plecat de la premisa evitării transferului unei poveri suplimentare asupra plătitorilor de taxe în cazurile de insolvență a unei instituții de credit și cele care ar suscita evitarea insolvenței pe criteriul “too big to fail” sau sunt prea complexe și interconectate pentru a admite falimentul. Ideea este bazată pe două concepte: primul - acționarii și creditorii băncilor sunt chemați să acopere pierderea sau suplimentarea necesară a capitalului băncii în dificultate (bail-in); al doilea - Fondul de rezoluție și fondul de garantare a depozitelor intervin cu capital pentru salvarea unei bănci (loss minimiser).
Ambele formule pretind că uzează de mecanisme și resurse proprii pieței pentru a corecta disfuncționalitea acesteia, deși la o privire mai atentă se poate ajunge și la constatarea că măsurile respective sunt o intervenție a statului în piață, împotriva libertății și mecanismelor ei concurențiale. Desigur, nu trebuie negată funcția statului de a emite reglementări care să protejeze, în interesul consumatorilor și al producătorilor de mărfuri și servicii, funcționarea normală a pieței și condițiile concurenței loiale.
Uneori, confruntați cu situații complexe, birocrații de la Bruxelles au inițiat soluții rigide, susceptibile de critici oneste. (Un exemplu este punerea față în față a textelor Comunicării Comisiei Europene din 1 august 2013 cu articolul 107 al Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene, care dezvăluie, în aplicare, un mecanism prin care fonduri private pot deveni publice și la discreția unor entități decidente și investite cu autoritate de interpretare a caracterului de ajutor de stat în cazul unei intervenții cu scop de capitalizare, în favoarea unei instituții de credit - de regulă aceleași autorități care pot decide asupra drepturilor acționarilor și creditorilor unei bănci în cazul aplicării bail-in.)
Cred că și asemenea imperfecțiuni fac ca înainte chiar de a vedea dacă noile construcții europene sunt sau nu eficace și pot fi făcute să funcționeze prinr-un accept majoritar, numărul contestatarilor lor se înmulțește, fără a propune nimic în loc. Argumentul inițial, al protecției clientelei bancare și a economiilor acesteia este răstălmăcit în cel al apărării doar a capitalului financiar și acționariatului băncilor.
Fără îndoială ar fi o eroare să se înrădăcineze ideea că doar băncile sunt vinovate pentru criză, cel puțin atâta timp cât ele nu sunt doar un intermediar al pieței, ci și o pârghie compensatorie a deficitelor sectorului public!
Îngrijorător mi se pare faptul că vocile care susțin adoptarea la nivel național de măsuri și instituirea de mecanisme de protecție față de pericolul „extern” sunt din ce în ce mai insistente. Pe de o parte, o atare atitudine este anormală dacă mai vrem să construim și să consolidăm împreună Uniunea Europeană, mai ales în contextul dependenței organice a pârghiilor creșterii economice interne de piața unică. Propunerile care vin în sensul celor menționate sunt de fapt o formă voalată, perfidă, de a disocia piața națională, cu toate componentele ei, de piața unică.
Pe de altă parte, susținătorii tezei dezvoltării mecanismelor naționale de protecție omit să spună și că politicile divergente și conduse de impuls naționalist nu fac decât să determine un regres al nivelului curent al bunăstării, fapt constatat de-a lungul întregii istorii a practicii protecționismului de orice fel. Oare pot exista investiții, producție sau consum fără credit ?
Dimpotrivă, cred că a rezista în fața crizelor suscită tocmai acțiuni comune, eforturi și răspunderi comune ale participanților la un sistem economic deschis. Cu atât mai mult cu cât progresul postbelic al omenirii este dator într-o măsură copleșitoare deschiderilor pe care le-a generat Europa prin legiferarea libertăților fundamentale care îi stau la bază și care au condus la avansul impresionant al productivității globale.
Există, mai în toate colțurile Europei, coruri, poate încă neînchegate, care cântă partiturile dispariției euro și al Uniunii Europene într-un orizont de mai puține decenii decât degetele unei mâini. Istoria nu se va opri din mersul ei și nu putem exclude un câștig, în diverse locuri, al opțiunilor de extremă dreaptă și naționalism. O altă ordine mondială poate apărea din conjuncția unor astfel de ambiții ale marilor puteri, iar carta europeană a drepturilor fundamentale să rămână doar subiect în manualele de istorie. Temerea de orice fel de criză ar trebui să unească, nu să tindă către dezbinare, dar oamenii sunt predispuși la a greși !
Iunie 2016