Să ne trezim la ora Europei!
Un cumul de evenimente agravează instabilitatea democrațiilor: în Myanmar regimul civil al activistei pentru democrație Aung San Suu Kyi își pierde suflul sub exodul celor 400 sute de mii de rohyngias (populație aflată acolo de peste un mileniu), generat de violențele purificării etnice; în Venezuela succesiunea Chavez – Maduro nu găsește de 18 ani calea scoaterii țării din topul indicelui mondial al mizeriei; Turcia se vede îndepărtată de pe lista pretendenților la integrarea în Uniunea Europeană. În spațiul european, lideri și pretendenți la putere din grupul Visegrád devin din ce mai vocali în a blama instituțiile pieței și libertatea de circulație a capitalului pentru neajunsurile propriilor lor politici. Lucruri prezente și în Bulgaria și România.
A trecut destul de puțin timp pentru a trage concluzia că între estul european și democrație nu s-a cimentat un trainic mariaj, dar a trecut suficient timp pentru a aduna argumente cu care să putem demonstra că progresul într-o comunitate trebuie să fie un efort comun și nu doar al unora. Valul de populism, de naționalism care este resimțit în multe țări europene este speculat de adversarii Uniunii Europene și ai dezvoltării ei într-un pol de stabilitate și influență globală (vezi, între altele, ”How We Have Become an Enemy in the Eyes of Russia” și ”The Bear in Sheep’s Clothing”, Wilfried Martens Centre for European Studies, 2017, precum și ”The Kremlin Playbook – Understanding Russian Influence in Central and Eastern Europe”, CSIS, New York, 2016). Aceleași idei, de inoculare în rândul populațiilor occidentale a temerii că instituțiile democrației și regimurile parlamentare nu sunt capabile să protejeze și să-și apere cetățenii, să le creeze pe termen lung un sentiment de libertate și încredere, le-am întâlnit în doctrina ISIS. Desigur, un multiplu de factori face ca adversarii Uniunii Europene să folosească, după putință și pricepere, soft sau hard power pentru a ajunge, în cele din urmă, la țintă. Înflorirea unor organizații neguvernamentale inspirate sau sprijinite de forțe externe sau autorități publice, al căror profil este asemănător în mai multe state estice ale Uniunii Europene, este un exemplu de aplicare a strategiei de soft-power în relațiile internaționale, menite să conducă la recuperarea sferelor de influență.
Este firesc ca un ansamblu de factori naționali și internaționali, politici, sociali și economici să evolueze și în afara cadrului european de reglementare, acesta fiind el însuși un compromis și nu în mod necesar un vector de lungă durată: Uniunea s-a transformat calitativ și cantitativ într-un timp extrem de scurt, în primul rând pe baza dorinței estului european de a face parte dintr-o construcție care a dovedit menținerea pe termen lung a păcii și a fost un stimulent al prosperității. Ar fi fost în detrimentul tuturor să se spună membrilor ei mai vechi ”stați pe loc până venim și noi din urmă”. Acum însă se aud voci atât dinspre vest, cât și din est cu același mesaj: de ce să plătim noi pentru ei?
Un recent studiu, ”From Soviets to Oligarchs: Inequality and Property in Russia, 1905-2016” (Filip Novokmet, Thomas Piketty și Gabriel Zucman sub egida NBER, Cambridge, MA, august 2017) a trezit în estul Europei interes doar pentru partea referitoare la pătrunderea capitalului vest-european în economiile estice, membre mai recente ale UE (vezi „How Western Capital Colonized Eastern Europe. Populist politicians are too late with their nationalist messages”, Bloomberg Business Europe, 12 septembrie 2017). O melodie plăcută în urechile multor nostalgici sau interesați să abandoneze parcursul economiei de piață, deschise.
Și studiul sus citat, și cercetările de la centrul de studii europene Wilfried Martens scot în evidență gravitatea pe termen lung a politicilor de împletire a voinței oligarhilor cu statul, corupția la nivel înalt facilitată tocmai de capturarea statului de interesele oligarhice și creșterea decalajelor de bunăstare în societățile astfel orânduite. Soluția nu este doar DNA-ul, ci în primul rând avansarea hotărâtă pe calea reducerii substanțiale a numărului de taxe și verigi din calea obținerii autorizațiilor și contractelor (Christine Lagarde – ”Addressing Corruption with Clarity”, septembrie 2017). Guvernele trebuie să înceteze ingerința în instituțiile publice prin impunerea de dublu standard între felul în care sunt tratați aliații și opozanții. Nu se poate construi credibilitate doar pentru că nu te poți opune deciziilor asumate prin tratate internaționale (OMC, UE) în virtutea competențelor transferate către acestea, iar pe plan local să continui jocurile de interes strict partinic, cu costul amânării satisfacerii cerințelor populației. Dacă credem în Europa, tocmai rigorile Uniunii trebuie respectate în primul rând.
Mi se pare o dovadă de miopie să te lași prizonierul tezei conform căreia capitalul național este patriotic și capitalul străin este diavolul, mai ales în condițiile globalizării și ale liberei lor circulații. Un asemenea discurs trimite la izolare, la închiderea granițelor și, în cele din urmă, la falimentul statului și totalitarism. Sunt sigur că românii nu doresc să se întoarcă acolo, tot așa cum nu mai doresc să tolereze nesfârșitele amânări ale realizării obiectivelor promise pentru uzul tuturor și nu doar al câtorva.
Pe tot parcursul acestui an de la Bruxelles s-au dat semne evidente că cei 27 se află la un moment de răscruce, că sunt în căutarea necesară a unui nou „europenism”, calibrat realităților și viitorului. Este necesară, în primul rând, o concentrare a atenției spre domeniile aflate în mod tradițional în competența Uniunii, decurgând din obligația apărării celor 4 libertăți fundamentale (libera circulație a mărfurilor, a capitalului, persoanelor și serviciilor). Așa cum este greu de presupus că se poate crea o uniune economică și monetară șchioapă, fără o coordonare a politicilor bugetare și economice și cu o uniune bancară incompletă, doar cu atribuții în planul supravegherii și rezoluției bancare – respectiv în favoarea capitalului -, și fără un fond european de garantare a depozitelor bancare – în favoarea cetățenilor -, tot așa de improbabilă este protejarea efectivă a exercițiului celor 4 libertăți în afara unei forțe și a unei politici singulare în materia securității și apărării.
De câtva timp, în Europa este reluată dezbaterea despre virtuțile și limitele unui federalism, asociat preocupărilor de a face din Uniunea Europeană o entitate capabilă să răspundă mai bine și mai repede preocupărilor cetățenilor țărilor membre. Cred că acel moment nu a venit și este o falsă pistă să se pretindă că o Uniune mai închegată și mai coerentă ar suscita o federalizare a Europei. De altfel pericolele federalizării pentru națiunile europene sunt amplu reflectate în vocea populiștilor, fie ei din vestul sau din estul continentului. Cu certitudine, însă, ocazia nu este scăpată de cei care caută cu îndârjire să lărgească fisurile prezente ale Uniunii. Liderii europeni au pe agendă alegerea între înaintare sau stagnare: vor dori să întărească acele instituții comune a căror menire este să garanteze funcționarea nestingherită a celor patru libertăți și securitatea tuturor și să lase restul problemelor în competența autorităților naționale? Sau se vor teme că instituții comunitare mai puternice pentru aplicarea unor politici deja recunoscute ca trebuind să fie unitar înțelese și respectate vor limita capacitatea locală de a manipula electoratul prin oferte naționalist-populiste, anti-europene și indiferente la armonizarea la un nivel mai ridicat, pentru întreaga Uniune, a egalității de drepturi între cetățenii Europei? (vezi și Federico Ottavio Reho - ”The past and future of European federalism: Spinelli vs. Hayek”, EpiCenter, 2017)
Alegerea nu este simplu de făcut, căci în spatele celor care trebuie să se exprime nu există, în multe cazuri, un consens real al politicului cu societatea. Societățile nu și-au schimbat opțiunile fundamentale (nici Marine Le Pen, nici Geert Wilders nu au avut câștig de cauză), dar formațiunile lor politice au făcut un pas înainte și, dacă la greutatea specifică a extremei drepte o adăugăm și pe cea a populiștilor, atunci există motive suficiente pentru a dori ca tentativa reformării Europei în sensul celor avansate de Jean Claude Juncker în martie și septembrie 2017 să reușească.
De câtva timp, România se complace într-o pasivitate evidentă față de angajarea în eforturile de consolidare a Europei. Chiar se manifestă un curent potrivit căruia este datoria celorlalți europeni să facă mai mult în beneficiul nostru. Justificat în bună măsură, dar nu într-atât încât să ne poziționăm în așteptarea de a vedea ce se va întâmpla în Europa și fără participarea noastră, astfel încât să nu risipim energii către un obiectiv pe care nu îl simțim al nostru. Așa cum cred că tratează autoritățile noastre trecerea la moneda europeană și aderarea la Uniunea bancară, în locul cărora se preferă mult mai populara atitudine de atacare cu furie a principalului corp finanțator al statului.
Societatea românească este matură în privința înțelegerii economiei de piață, a democrației și libertății. Cred că este datoria politicului să respecte aceste acumulări și în loc să pună pe prim plan șicanele inter-partinice, să vorbească cu demnitatea unei națiuni europene și să se comporte în consecință. Față de dezbaterea din alte țări membre ale UE, pro/anti europenism, care a înlocuit disputa istorică stânga/dreapta, în dialogul politic de la București această schimbare nu este sesizabilă.
Septembrie 2017