70/30/15
La începutul lunii decembrie 2019, liderii țărilor membre NATO se reunesc la Londra pentru a marca 70 de ani de la fondarea organizației. În perioada noiembrie- decembrie 2019 toate țările din estul Europei marchează trei decenii de la înlăturarea totalitarismului și a cortinei de fier, reîntoarcerea lor la democrație și la respectul drepturilor și libertăților cetățenilor. Tot în acest an se împlinesc 15 ani de când tările est-europene au început să se alăture Uniunii Europene, ca membri ai săi.
Cele trei evenimente ar fi putut fi un prilej de sărbătoare pentru cei care se simt bine în democrație și ar vrea să se știe protejați și încrezători în creșterea viitoare a bunăstării lor. Ar fi putut fi... căci nu este! Chiar dacă exprimările președintelui francez Emmanuel Macron („NATO este în moarte cerebrală”) și fostului ministru de externe german Sigmar Gabriel („Europa este un vegetarian printre carnivori”) au șocat, ele nu fac altceva decât să ateste o stare de fapt. Să adăugăm la acestea vocea populiștilor est-europeni, pentru care Bruxelles-ul este „noua Moscovă”, și ne putem explica mai bine de ce motivele îngrijorărilor sunt mai numeroase decât cele ale satisfacției.
Fragilitatea politică a NATO a început odată cu războiul împotriva terorismului, declanșat de SUA după atacul terorist din 11 septembrie 2001. Statele europene membre ale alianței s-au găsit divizate în privința încrederii în motivațiile invocate de SUA pentru a justifica intervenția militatră în Irak, lipsită, dealtfel, de suportul Consiliului de Securitate al ONU. Donald Trump menționa în primăvara anului 2018 că războaiele purtate de SUA împreună cu alți aliați din NATO în decurs de 17 ani au costat peste 7.000 miliarde dolari (Ohio rally, April 2018) și s-au soldat cu „victime și distrugeri” pentru forțele armate americane, dar și pentru aliați și populația civilă. Prea scump pentru puținele victorii! Necâștigat, războiul împotriva terorismului a înmulțit și numărul teroriștilor și formele pe care le îmbracă acesta, astfel încât întrebările asupra virtuților politice ale NATO au devenit tot mai frecvente. Declarând că „marile națiuni nu luptă în războiaie fără sfârșit” (State of the Union, 2019), președintele american a întărit semnalul retragerii trupelor americane din teritoriile unde nu se duce „războiul nostru”. Cum vor explica autoritățile țărilor aliate care și-au trimis trupe în teatrele de operații retragerea ulterioară?
Încă înainte de a-și prelua mandatul la Casa Albă, Donald Trump pusese NATO eticheta de organizație „învechită” și recenta intervenție militară a Turciei împotriva populației kurde din Siria (aliată cu SUA împotriva ISIS), precum și instituirea unei zone de securitate pe teritoriul Siriei, controlată de trupe ale unui stat membru NATO împreună cu forțe militare ale unui stat inamic al NATO, sub eticheta stranie a protecței suveranității Siriei cu trupe de ocupație pe teritoriu, este o dovadă că organizația are probleme în a fi contemporană cu etapa.
Prezentul pune NATO în fața a două provocări substanțiale. Prima este relația organizației cu ceea ce va rezulta din demersul european pentru o cooperare structurată permanantă (PESCO), care nu exclude posibilitatea creării unei structuri militare europene. Faptul că o lungă perioadă de timp europenii și-au externalizat apărarea și securitatea trebuie să înceteze. Atât din motive care țin de atitudinea SUA față de efortul financiar al membrilor alinaței, cât mai ales a capacității militare de care acum europenii pot da dovadă în privința asigurării propriei lor securități pe termen scurt și mediu. A doua provocare o reprezintă nevoia de repoziționare a atenției organizației față de Rusia și China, ale căror intenții, cel puțin în privința Europei, devin mai agresive. Or, ambele probleme sunt secundare pentru interesul SUA, ceea ce face ca în interiorul organizației legăturile să nu mai fie la fel de puternice. De aceea, cred că în spatele fotografiilor și declarațiilor comune, deocamdată stă o doză de neîncredere între parteneri.
La rândul lor, europenii nu mai dau dovadă de unitatea care i-a îmbărbătat după căderea zidului Berlinului. În primul rând statele est-europene sunt nemulțumite, atât ca urmare a abandonului, prin integrarea în UE, a pricipiului neamestecului în treburile interne (un principiu vânturat în interiorul cortinei de fier), cât și datorită persistenței decalajelor de nivel de trai față de vestul Europei. Privind lucrurile la nivel macrosistemic, constatăm că europenii din Est au avut așteptări diferite de cele ale vesticilor: în vreme ce cei din vest au văzut în unificarea Europei o forță care să facă din puterea economică a Europei un jucător global și pe plan politic, paritar cu SUA, China sau Rusia, esticii au văzut același proces ca pe o oportunitate de a-și realiza visurile de a avea acces la aceleași bunuri ca și occidentalii, de a călători și lucra pe salarii mai bune. Cel puțin cei aflați acum 30 de ani la vârsta maturității, așa s-au comportat, în cea mai mare parte a lor.
Dorința acelora care voiau ca UE să devină un partener mai puternic al construcției ordinei mondiale a fost deseori înțeleasă în Est ca un atac la identitatea națională, o depersonalizare și o tentativă de revenire la temuta suveranitate limitată.
Generația tânără nu mai judecă în aceeași termeni și începe să perceapă Vestul ca pe o societate ambivalentă din punct de vedere economic, politic și moral, ca și cea din Est. Criza din 2007-2009, Brexitul și alunecarea spre extrema dreaptă în societăți care fuseseră cunoscute pentru umanismul și deschiderea lor, au generat neîncredere în funcționarea mecanismului european și unitatea sa. A apărut un sentiment de teamă față de viitor, care se întinde de la inegalități până la dezintegrarea UE și care este perfid alimentat de naționaliști și iliberali. Amploarea acestui fenomen este atât de mare încât extinderea în continuare a UE pe baza tratatului existent, devine improbabilă și necesitatea regândirii modului de funcționare a Uniunii devine imperativă.
După 1989 corolarul economic al victoriei democrației a devenit căutarea convergenței, cu subînțelesul că economia de piață va consolida libertatea și democrația pe plan global și recomandările neo-liberale ale „Consensului de la Washington” au fost în acest sens. Mulți consideră Consensul vinovat pentru criza financiară de la sfârșitul primului deceniu al anilor 2000 și de faptul că o ortodoxie fiscală exagerată a Germaniei a declanșat criza Eurozonei. Nu împărtășesc în totalitate aceste acuze, venite mai ales din partea acelor guverne și suporteri ale lor, care nu au ezitat să-și însușească fructele globalizării, dar nu au fost capabile să o și stăpânească. Germania însăși a constatat că nici cu o medie anuală de transferuri fianciare de cca 100 miliarde euro (Constanze Stelzenmüller- German Lessons, noiembrie 2019), landurile estice nu s-au ridicat la nivelul celor vestice. Dimpotrivă, Treuhandanstalt, agenția de privatizare a întreprinderilor de stat est-germane, este acum subiectul unor ample critici și anchete pentru închiderea unor foste întreprinderi presupuse rentabile. O tânguire de care nici românii nu sunt străini.
Țările est-europene care doresc să contribuie la consolidarea Uniunii, inclusiv prin eliminarea decalajelor față de veniturile celor din vest, trebuie să se înscrie într-un demers care să capaciteze populația spre susținerea politicilor bazate pe modificarea modelului de afaceri printr-un salt de la producția de bunuri și servicii cu valoare adăugată scăzută către domenii ale economiei digitale și automatizate, bazate pe investiții în cercetare și educație, fără de care existența unui centru și a unei periferii europene va persista. Impactul transformărilor tehnologice din industriile cheie și obligativitatea reducerii emisiilor de carbon vor fi ample și extrem de dure pentru piața muncii, și posibilitatea ca economiile mici să reziste singure presiunilor sociale asociate este extrem de limitată.Toate societățile estice resimt încă diferențe între calitatea vieții la orașe și cea de la sate, iar numărul locuitorilor de la sate este încă ridicat comparativ cu situația din societățile Europei de vest, ceea ce pune în fața guvernanților obligativitatea de a promova, prin creșterea calității guvernanței, formarea de societăți inclusive.
Angela Merkel reamintea că valorile care stau la baza Europei – libertatea, egalitatea, democrația, statul de drept și drepturile omului – trebuie apărate contnuu și ele nu pot fi luate de-a gata. Ele nu devin un aquis prin semnarea tratatului de aderare la UE, ci trebuie să fie rezultatul unor convingeri. Intensitatea acesor convingeri pare să fi slăbit în Est și corul celor care cred că societățile lor au aderat prea repede la Uniunea Europeană este întărit de voci numeoase din vestul continentului, ceea ce este pe gustul anti-europenilor din afara Uniunii.
Noiembrie 2019