PROVOCĂRI ÎN CALEA UNIUNII EUROPENE
În 2017 UE a sărbătorit 60 de ani de existență.
În 1957 a început cu 6 state membre, cu hotărârea lor de a pune capăt sechelelor războiului și trecerea la cooperare pentru pace și bunăstare. S-a pornit cu o Comunitate a Oțelului și Cărbunelui, cu Piața comună și Euratom. După 60 de ani, UE este o construcție unică în lume, cu 27 de state membre (socotind Anglia deja în afara ei), cu un plus de instituționalizare a mecanismelor de cooperare în domeniul economic și financiar, al libertății de circulație a cetățenilor și capitalurilor și al protecției valorilor democratice, statului de drept și drepturilor omului.
O aglomerare de factori cuprinzând valul migrator spre Europa, nesiguranța creată de efectele primei crize economice și financiare a globalizării, creșterea amenințărilor teroriste pe teritoriul statelor membre, amploarea atacului cibernetic extern asupra sistemelor naționale de stabilitate, recunoașterea slăbiciunilor din sistemul defensiv al statelor membre și Uniunii în ansamblu, amplificarea birocrației la nivelul Uniunii, corelată cu limitele subsidiarității, a dus la creșterea valului de reîntoarcere la naționalism, extinderea populismului și creșterea simpatiilor pentru extrema dreaptă.
Într-un asemenea context, președintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, a înaintat Parlamentului European (martie 2017) și statelor membre CARTEA ALBĂ PRIVIND VIITORUL EUROPEI, cuprinzând 5 scenarii referitoare la configurația Europei la orizontul anului 2025:
1. Să continuăm ca până acum: cu limita supunerii la noi teste a unității Uniunii în cazul unor evenimente majore (războiul din Irak, valul de imigranți), care fac ca decalajul între promisiuni și rezultate să se închidă greu sau să nu se închidă.
2. Restrângerea la Piața unică: variantă care simplifică actul decizional, dar lipsește Uniunea de capacitatea de a soluționa probleme din alte domenii de interes pentru mai mult de un stat membru, iar drepturile cetățenilor, garantate de tratatul UE, devin o preocupare secundară dacă ele nu sunt circumscrise pieței unice.
3. Cei care pot să facă mai mult o vor face: este o recunoaștere a realității și reducerii birocrației pentru cei care vor să construiască împreună un viitor. Este scenariul Europei cu mai multe viteze și al cercurilor concentrice, care îi includ pe toți cei 27.
4. Să facem mai puțin, dar mai eficient: reprezintă voința de concentrare pe politicile unde se poate face mai mult și mai repede, trecând în plan secund domeniile în care nu se poate întrezări o soluție de durată și care să aducă Uniunii un plus de valoare. Resursele bugetare ar fi mai bine canalizate și cu rezultate vizibile, dar dezacordurile intervin în convenirea de către cei 27 a domeniilor prioritare.
5. Să facem mai mult împreună: reclamă simplificarea procesului decizional, creșterea drepturilor cetățenești sub egida legilor UE. Presupune deschidere din partea statelor membre, bazată pe consens național, altfel existând riscul ca părți ale societății să acuze UE de lipsă de legitimitate și de preluarea de la statele naționale a prea multor prerogative.
Cele cinci scenarii sunt puse sub cerința respectării esenței UE: Europa este înainte de toate o uniune a libertăților, pe temeiul cărora ea s-a clădit. Viitorul Europei nu aparține doar deciziei politicienilor, ci în primul rând cetățenilor Europei. El nu poate fi clădit pe decrete și ordonanțe, ci având la bază o dezbatere democratică și un consens larg. Juncker a înaintat tuturor statelor care vor deține președinția rotativă a Consiliului până în 2019 o foaie de parcurs cu etapele necesare care să conducă la adoptarea la 30 martie 2019, la Sibiu, a deciziei privitoare la viitorul Europei. Este momentul când o localitate din România are ocazia să se alăture rezonanței Romei, Maastricht-ului, Lisabonei, Amsterdamului, Nisei, orașele care au marcat pașii decisivi ai construcției europene.
Adoptarea unei decizii care să răspundă intereselor Uniunii, cetățenilor ei, dar și statelor naționale trece printr-un proces de extremă dificultate care pune în cumpănă alegerea între pluralism și solidaritate. Pluralism vs. solidaritate trebuie să fie o temă atât pentru suprastructura politică a statelor membre, cât și pentru cetățenii europeni. Chiar dacă unii doctrinari sau politicieni se tem de o alegere între cele două, sub pretinsul „pericol” al federalizării Europei, responsabilitatea lor trebuie să constea tocmai în punerea problemei în prim planul dezbaterilor despre viitorul mai mult sau mai puțin comun al membrilor UE. Viitoarea formă a UE depinde de poziționarea statelor membre față de cele două concepte, pluralism și solidaritate, căci orice alegere de azi este pentru generația de mâine.
Brexitul, ca și apriga dispută dintre europeni și americani în legătură cu schimbările climatice sunt manifestări ale antagonismului legat de forma dorită de funcționare a relațiilor internaționale. Deplasarea puterii de decizie dinspre statele naționale către organismele comune ale Europei este interpretată, de susținătorii curentelor naționaliste în primul rând, ca știrbire a suveranității, chiar dacă asta este în detrimentul solidarității, deși tratatul Uniunii exprimă fără echivoc menirea de solidaritate a membrilor UE și a UE cu ceilalți membri ai societății internaționale.
Brexitul exprimă însă capacitatea limitată a societăților europene prezente de a-și asuma răspunderi comune. De asemenea, atitudinea SUA față de acordul semnat la Paris în domeniul schimbărilor climatice exprimă nu atât de nerecunoașterea faptului că efectele poluării nu se opresc la locul săvârșirii ei, cât respingerea ideii de a fi parte a unui mecanism în care principiul solidarității ar știrbi din autonomia ei decizională.
Totuși, situația internațională prezentă (globalizarea în domeniul economic și financiar, terorismul, revigorarea atitudinilor de recuperare și redesenare a sferelor de influență, războiul cibernetic, amenințările cu arme de distrugere în masă, încălcările frecvente ale drepturilor omului și tendințele de iliberalism care amenință direct democrația și statul de drept), cere europenilor să privească cu responsabilitate spre căile de asigurare a unor capacități de răspuns adecvate, fie că vor alege calea de a merge împreună sau se vor teme să -și asume răspunderi pentru o construcție a cărei parte au dorit să fie.
Pentru că Uniunea Europeană s-a dezvoltat pe temeiul sinergiei dintre economiile membre, în acest domeniu s-au adus cele mai multe elemente de reglementare comună a libertăților de circulație a capitalurilor, serviciilor, mărfurilor și persoanelor, și a fost posibil să se nască instituțiile care să dea Europei identitatea viitorului : uniunea bancară, mecanismul unic de supraveghere și rezoluție, banca centrală și moneda unică, piața unică a mărfurilor. Toate acestea sunt, înainte de orice, expresii ale opțiunilor de solidaritate politică.
Următorii pași vizează, pentru ceea ce ar trebui să includă nucleul european, domeniul fiscal (socotit de guverne și partidele de guvernământ sursa câștigării alegerilor, dar prezentat de programele politicienilor drept mecanismul de redistribuire pentru atenuarea inegalităților), cel al apărării și politicii externe și al justiției. Toate aceste domenii ridică aceeași întrebare : cât de pregătite sunt statele membre să cedeze din prerogativele suveranității ? Înaintarea către consolidarea solidarității prin instituții, politici și reglementari comune marchează despărțirea de ordinea westfaliană a relațiilor internaționale și de politica având în centru statul, în favoarea politicilor având în centru cetățeanul european !
Deja națiunile membre ale UE au acceptat prin tratatele comune că principiul neamestecului în treburile interne și cele 4 libertăți fundamentale nu pot coexista și că în vreme ce libertățile servesc oamenii, neamestecul în treburile interne este paravanul încălcării sistematice a drepturilor omului și libertăților democratice.
Înaintarea Europei spre solidaritate ridică politicienilor și specialiștilor în drept constituțional și internațional problema recunoașterii cetățenilor ca subiect al dreptului internațional și a tranziției de la principiul legitimității internaționale bazat doar pe dreptul statelor către cel bazat pe dreptul cetățeanului.Toate variantele de relansare a solidarității europene suscită alegerea între o justiție întemeiată pe non dominare, imparțialitate și recunoaștere reciprocă (Helene Sjursen, Global Justice and Foreign Policy: The Case of the European Union, 2017). Dacă o justiție bazată pe non dominare presupune asigurarea unui statut social rezistent împotriva interferenței arbitrare din partea altor entități, imparțialitatea trebuie să aibă capacitatea de a preveni, prin instituții puternice capabile să asigure protecția drepturilor omului, orice formă de dominare. Prin asemenea politici, Uniunea Europeană a deschis calea internalizării relațiilor internaționale în Europa.
Prezumția clasică este aceea că îndatoririle statului față de cetățeni se opresc la granița sa. Europa este însă o construcție care impune ca drepturile și îndatoririle să depășească granițele statale. Criza refugiaților a repus în discuție acest obiectiv, teama fiind că o Europă a tuturor restrânge drepturile presupus mai bine protejate în spațiul îngust al granițelor naționale. Există contestatari care socotesc că invocarea drepturilor omului este o ipocrizie ce ar ascunde obiective strategice sau de hegemonie. Dar, provocările politice, economice și de securitate sunt naționale și transnaționale. În acest cadru o politică bazată pe o justiție care face loc exprimării voinței populației și luării ei în considerare, este asiguratorie pentru stabilitate.
Prezentul este martorul atacurilor frecvente ale grupărilor populiste la adresa UE pentru un pretins elitism și lipsă de transparență. Formula „deficit democratic” este deopotrivă rezultanta unor practici mai puțin deschise de luare a deciziilor la nivelul UE, dar și a unei transparențe folosite de adversarii Uniunii pentru a determina prin manipularea unei părți a opiniei publice compromiterea unor intenții. În pofida nevoii de reformare a politicii de securitate și apărare, teama de pierdere a unei prerogative esențiale a suveranității, pe de o parte, și bombardamentul mediatic și cibernetic al adversarilor unei Uniuni mai puternice, pe de altă parte, fac din crearea PESCO (Structura permanentă de cooperare în domeniul apărării) o țintă de împiedicare a eforturilor de solidaritate.
O decizie formală în legătură cu PESCO (vezi „România între 3 și 5”) ar trebui luată până la sfârșitul anului 2017. Statele care vor îmbrățișa oferta se angajează într-un proces necesar de creare a unei autonomii strategice a Europei, necesitată de creșterea amenințărilor la granițele ei estice și sudice, în primul rând. Este de așteptat ca elemente de divergență să se nască odată cu forma, mărimea și guvernanța Fondului european de apărare, compliment necesar pentru completarea, pe lângă resursele naționale, a fondurilor suscitate de crearea unui sistem defensiv al Europei, respectat în primul rând pentru capacitatea sa de răspuns. Dacă necesitatea PESCO este recunoscută, crearea unui fond dedicat pentru susținerea sa suscită atitudini diferite, de la finanțarea capacităților strategice ale PESCO, până la asigurarea unei mai bune eficiențe a cheltuielilor de apărare și excluderea de la beneficiile Fondului a companiilor controlate de entități non-europene.
Elemente precum cele de mai sus fac din alegerea de către fiecare stat membru și de către toate împreună, a căii de urmat pentru o Uniune adecvată numărului de state și cetățeni, capabilă să reacționeze la impulsurile exterioare, un act dificil și care trebuie să se bazeze pe consensuri naționale realizate în mod conștient și responsabil față de consecințe. România nu are dreptul să rămână în afara acestor preocupări și poziția ei trebuie să fie adoptată având în vedere viitorul comun al Europei.
Noiembrie 2017