10 ani în Uniunea Europeană

Cred că am fost mereu un entuziast incorigibil al aderării României la Uniunea Europeană: trăsătură ce ține și de lecturile mele, dar și de o activitate care m-a asociat echipei române de negocieri cu Comunitatea Economică Europeană pentru aplicarea sistemului generalizat de preferințe comerciale (1974) și acordului comercial asupra produselor industriale (1980). Eram cu adevărat pasionați de ce făceam, căci numai astfel puteam îndura frigul din clădirile neîncălzite ale administrației române la negocierile de zi și noapte. Ce-i drept recompensa o primeam în anul următor când negocierile se purtau la Bruxelles. Mă plec în fața tuturor colegilor mei de negociere, din ambele tabere, care s-au străduit cum s-au priceput mai bine să fie deschizători ai pieței într-un timp vitreg cu cei din Estul Europei.  

Pe aceeași linie se înscrie și curajul responsabil cu care alături de Costin Murgescu și Mugur Isărescu am bătut în primăvara lui 1989 la ușile demnitarilor comuniști de prim rang pentru ca un orgoliu bolnav al „conducătorului suprem” să nu sacrifice șansa producătorilor români de a-și vinde mărfurile în SUA prin renunțarea la privilegiul clauzei națiunii celei mai favorizate. Eram însă prea puțini cei care am avut curajul să vorbim deschis!

Spre deosebire de mulți autori care și-au ascuns operele prin sertare, eu mă socotesc printre cei care încă din 1985 am scris în studiile IEM, predate celor care le-au comandat, că mersul în izolare și fără economie de piață al României va conduce la implozie și la pierderea piețelor care, prin caracterul concurențial, lărgeau orizonturile cercetării și dezvoltării tehnologice. Pentru cei care urmăreau evoluția negocierilor din GATT, transformat ulterior în OMC, dar și din UNCTAD, în Comitetul Special pentru Preferințe Vamale, devenea clar că lumea a ajuns la un prag dincolo de care creșterea economică și bunăstarea în economii închise aveau o viață scurtă, lucru valabil și pentru estul Europei unde agonia a mai durat patru ani. Diverse curente plasează căderea comunismului în sfera deciziei suprastructurilor politice ale vremii (vezi înțelegerile de la Reykjavik și Malta), dar, chiar și așa stând lucrurile, cauzele economice erau precumpănitoare.

Mulți din conaționalii mei preferau să facă „la sourde oreille” atunci când se deschidea subiectul globalizării. Interconectarea, în anii 80, a piețelor de capital din New York, Londra și Tokyo transmitea semnalul fără echivoc al găsirii soluției rapide și profitabile de finanțare a business-ului de către cei care voiau să fie campioni ai pieței și puteau să finanțeze dezvoltarea noilor tehnologii. Din păcate, constat că sunt încă destui printre noi care acuză globalizarea pentru că ei înșiși n-au avut capacitatea adaptării. Cred că de aceea neadaptații își strigă credința că răul pentru români vine din exterior.

Ambiția mea pro-europeană (apartenența la o piață mare, cu forță pe măsură, într-o piață și mai mare) a fost și mai mult întărită de evenimentele bucureștene de la mijlocul lui iunie 1990: pe coridoarele conferinței Euromoney de la Berlin, unde mă aflam pentru a susține înscrierea României în cercul democrațiilor, televizoarele transmiteau imagini terifiante ale mineriadei din București, care avea să amâne cu ani încrederea Occidentului față de noi.

La începutul anului 1991 am predat la Comisia Europeană, în numele guvernului român, cererea României de încheiere a Tratatului de asociere, faza premergătoare și pregătitoare aderării cu drepturi depline la Uniune. Încă reticent, Bruxelles-ul a răspuns cu doi ani mai târziu printr-un acord interimar și doar în 1995 prin Acordul European propriu-zis.

De fiecare dată când aud afirmațiile „România nu a fost pregătită pentru aderare” sau „trebuie să mai așteptăm pentru a trece la moneda europeană” rostite de persoane cărora media locală le atribuie o autoritate în materie mă întreb dacă ei regretă parcursul european al României?

Am răspuns fără ezitare solicitării lui Petre Roman pentru a prelua, în ianuarie 2000, nou înființatul Secretariat al Afacerilor Europene în cadrul MAE, consecință a deciziei Consiliului European de la Helsinki care a decis începerea negocierilor de aderare cu România, proces început efectiv în la jumătatea lui februarie 2000. În primul an al negocierilor dar și singurul când m-am aflat la cârma lor, am coordonat deschiderea a 9 capitole de negocieri și am închis 6 : cap.12 - Statistică, cap.16 - Întreprinderi mici şi mijlocii, cap.17 - Știință si cercetare, cap.18 - Educație, formare profesională și tineret, cap.26 - Relații externe și cap. 27 - Politica externă și de securitate comună. Acest lucru a fost posibil cu sprijinul unei echipe de oameni tineri și cu voință, în primul rând din MAE, dar și din alte ministere și care erau convinși că ne angajăm pe un drum fără întoarcere.

Pe lângă calendarul negocierilor și tocmai pentru a-l susține, România trebuia să prezinte Comisiei Europene și un Memorandum de politici economice și financiare, care să ateste că obiectivele politice ale aderării se sprijineau pe temeinicia celor economice. După ce o primă variantă a memorandumului, elaborată de un colectiv academic nu primise acceptul DG Ecfin, prim ministrul Mugur Isărescu mi-a cerut să mă deplasez la Bruxelles, la sediul Ecfin și să discut conținutul viitorului program. Am format un colectiv din economişti ai Centrului român de politici economice care, în timpul necesar, a produs un document ce a întrunit atât suportul Parlamentului român, cât și pe cel al Comisiei Europene. Le mulțumesc tuturor celor cu care am lucrat  atunci, precum și celor din CEROPE și Banca Națională care ulterior au sprijinit prezentarea unui document de politici consistente la OCDE (pe care l-am susținut împreună cu viceguvernatorul de atunci al BNR, Cristian Popa). Reușeam, astfel, o transpunere coerentă a voinței și vocației europene a României.

La sfârşitul lui 2004 negocierile de adereare s-au încheiat şi în 2007 Romănia a devenit membru al UE. Investitorii străini cu care am discutat ulterior mi-au spus că negocierile de aderare le-au dat un mai mare sentiment de disciplină în urmarea unor politici economice coerente decât ce a urmat. Nici chiar programele ulterioare convenite cu FMI nu au întrunit aceleaşi aprecieri, pentru că domeniile la care ele s-au referit au fost mai puţine şi cu tentă corectivă, comparativ cu programul de aderare care era forward looking.

La 10 ani distanţă opiniile românilor s-au nuanţat, bazate fiind pe o mai bună cunoaştere din interior a mecanismelor funcţionării Uniunii şi a disfuncţionalităţilor sale, generate inclusiv ca urmare a dezechibrului între politicile de bază ale acesteia (cum ar fi cel dintre politicile fiscale naţionale şi politica monetară comună sau dintre cerinţa liberei circulaţii a persoanelor şi politica de control la frontierele externe ale Uniunii). Într-un asemenea context şi-au făcut loc şi în România ideile naţionaliste, anti-europene chiar, cu resuscitarea nostalgiiilor proprii economiilor închise şi dictaturii. Este un examen greu care supune întreaga Europă la găsirea de soluţii la înălţimea obiectivelor care stau la baza sa.

De multe ori mă întreb cât de mult doresc conaţionalii mei să se întoarcă la cheltuirea a 35 de lei pentru un dolar încasat la export, faţă de cca 4 lei acum ? Pot să înţeleg că celor în vârstă de până la 30 ani nu le spune multe compararea celor două cifre, dar celorlalţi? Nu mi se pare firesc să pui propriile incoerenţe de program politic sau economic pe seama unor factori externi: toată perioada de funcţionare a acordului de asociere, încheiată odată cu semnarea tratatului de aderare (ianuarie 2005) şi, ulterior, toate perioadele de tranziţie negociate pentru fiecare capitol al aderării au avut drept scop declarat să contribuie la ridicarea nivelului de competitivitate al produselor româneşti la un nivel sustenabil pe piaţa deschisă a Europei. Tocmai de aceea procesul de aderare este gândit asimetric, în sensul deschiderii progresive şi cu o viteză mai mică a pieţei candidatului, faţă de deschiderea accelerată a pieţei Uniunii. Uniunea susţine şi prin fondurile de pre-aderare ajustarea internă a economiilor candidaţilor la condiţiile noii concurenţe. Altfel spus, este impardonabil să-ţi acuzi partenerii de propriile nerealizări.

Astăzi problemele Europei sunt în egală măsură şi ale României şi soluţiile trebuie să poată fi găsite împreună pentru că sunt în interesul tuturor. O Europă a « gardurilor » devine imediat una a cercurilor concentrice, a impregnării politicilor sociale şi economice cu accente de spaţii cvasi-închise şi care conduce sigur la creşterea costurilor pentru fiecare. Pentru comparaţie, v-aţi întrebat dacă v-aţi mai permite să cumpăraţi un telefon iPhone dacă Apple ar fi forţat să nu le mai producă în China, ci doar în SUA ? Ce s-ar întâmpla cu sutele de mii de locuri de muncă dacă stocul de capital străin din România ar trebui să se retragă ? sau dacă capitalul străin din băncile locale sau de pe piaţa de capital ar urma acelaşi drum ? În corul nemulţumiţilor se aud strident cei care predică virtuţile pieţei închise, planificării centralizate, ruperii echilibrului preţurilor interne de cele internaţionale. Desigur nu ştiu cum va fi viitorul, mai cu seamă în circumstanţele de acum. Dar nu doresc nimănui  întoarcerea la dictatură, sub orice formă.

Proiectul de ţară al României este european şi el trebuie să aibă formă concretă : trecerea la euro. Este evident pentru oricine din România cât de mare este gradul de eurizare al economiei. La mijlocul anului 2016 era recunoscut prin Raportul de convergenţă al Comisiei Europene că trecerea la euro a Romăniei este un act politic de voinţă al românilor. Cred că întârzierile au de acum tot mai puţine scuze care se pot justifica economic, în schimb un pas hotărât ar echivala cu o mai mare apropiere de nucleul central al Uniunii Europene. Şi poate fi un pas ireversibil.

Ianuarie 2017
 
 

Share this page