UE 60: de la piața unică la integrarea diferențiată. Cauze ale reținerilor
(Versiune lărgită a „UE în schimbare”)
Nesigură și în schimbare. Așa este Europa și lumea prezentă. Foarte multe valuri s-au născut în jurul Cărții albe despre viitorul Europei! Deși era evident de mai mulți ani că procesul de integrare europeană nu mai putea merge pe aceleași coordonate în condițiile în care diferite formațiuni politice și organizații neguvernamentale ridicau obiecții la o europenizare unde orgoliile naționale scoteau tot mai în față virtuțile diversității în detrimentul unității. În esență, Estul, care pare acum deranjat de propunerile de reformă a Uniunii, a contribuit copios la disjungerea de țelurile comune (vezi atitudinile Poloniei și Ungariei, importante tocmai pentru că acolo sentimentul european este mai înrădăcinat decât prin alte părți).
România s-a înscris între acei membri care doresc să beneficieze de ce oferă Europa, dar care nu par să-și fi pus încă problema apartenenței la UE pentru a împlini un țel european. Mi se pare că tema Europei în media locală, în agenda dialogului partidelor și europarlamentarilor cu electoratul este mereu la ”și altele” și îndreptată doar în direcția conformării mediului local cu cerințele înscrise în diferitele rapoarte ale Uniunii. Poate fi și acesta un mod de a privi responsabilitatea, dar nu putem avea pretenții de a fi parte la o construcție (oricare ar fi ea) doar făcând declarații neînsoțite de inițiative și fapte benefice și celorlalți.
Cred că întreg mediul internațional este la un punct de cotitură, de căutare și reașezare pe noii linii de echilibru. Până când lumea va ajunge la acel echilibru, va predomina starea de schimbare și nesiguranță. Europa este într-o criză existențială, nu financiară, socială, de inovație sau culturală. Sunt 60 de ani de la semnarea Tratatului de la Roma, care a pus bazele Uniunii Europene, și sunt șapte decenii de pace care au caracterizat, în ansamblu, continentul. În Europa, cu contribuția unității determinate de ambiții comune, s-au dezvoltat conceptele de drepturi ale omului, democrație, stat de drept, valori care acum sunt folosite drept suport pentru naționalism și populism.
Ne miră? Ne îngrijorează? Pe fond sau pentru că este la modă să părem îngrijorați? Mărturisesc că într-o țară cu dezbateri publice în numele democrației și statului de drept, ignorarea unor analize și sondaje internaționale care încearcă să aducă argumente pentru atitudini sociale îngrijorătoare, fie probează cât de departe suntem de preocupările acelora care se gândesc la viitorul Europei și nu doar la al lor, fie confirmă o agendă diferită a formatorilor de opinie, mediatorilor și analiștilor din prime-time.
Două rapoarte datând din ianuarie 2017 (Roberto Stefan Foa, Yascha Mounk – „The Signs of Deconsolidation”, The Journal of Democracy, editat de National Endowment for Democracy, Washington D.C.) și februarie 2017 („Post-Truth, Post-West, Post-Order?”, Munich Security Report) relevă o retragere globală a încrederii tinerilor în democrație și o creștere alarmantă a numărului de cetățeni care favorizează „un lider puternic care nu trebuie să se simtă încorsetat de parlament sau alegeri”. În țări precum SUA, Marea Britanie, Olanda, Noua Zeelandă, Suedia, Australia procentul tinerilor care nu mai au încredere în democrație și instituțiile liberale este în declin continuu după cel de-al doilea război mondial (de la niveluri între 60-80% spre 30% în prezent).
În țările post-comuniste renaște credința în „conducătorul unic”. Cred că cele de mai sus șochează și totodată nasc atitudini de respingere a cercetărilor respective. Totuși, aceste elemente au fost pe masa participanților la Conferința anuală de securitate de la Munchen (17-19 februarie 2017). Datele cuprinse în raport nu diferențiază România de tendința generală. Rapoartele exprimă întărirea de-a lungul și de-a latul planetei a opțiunii favorabile abandonării democrației liberale într-o proporție pe care am putea-o numi de masă.
Acest fond exprimă, într-o formă sintetică, nemulțumirile acelora care, de la entuziasmul pentru lărgirea Uniunii Europene, s-au repliat în atitudini de opoziție față de continuarea unui proces care de prea mulți ani nu mai este capabil să inspire solidaritate și încredere. Astfel și-a făcut loc credința, în rândul populațiilor acelor state membre care au susținut cel mai activ extinderea geografică a Uniunii Europene, dar și a competențelor ei, că, pentru mersul înainte al Uniunii, țările lor plătesc nerealizările altora. Acest sentiment este întărit de geometria variabilă a diverselor construcții neterminate (uniunea bancară, euro-zona, spațiul Schengen, regimul fiscal, criza imigranților), de creșterea insecurității personale ca urmare a actelor de terorism și vandalism. Nu în ultimul rând, stagnarea veniturilor sub pretextul unor politici riguroase de control al inflației și a unei prudențialități asociate de largi pături ale opiniei publice și mass media doar cu grija bancherilor pentru protecția activelor proprii s-au adăugat valului de nemulțumire. De asemenea, bâlbâiala concertării europene în privința controlului la frontierele ei externe și eschivarea Estului de la asumarea de responsabilități proporționale pentru cauze comune a slăbit credința într-un viitor comun.
Acestea sunt realități din spatele Brexit-ului, a creșterii apetenței pentru naționalism și populism în Olanda, Austria, Grecia și Franța, de exemplu. Avem sub ochi o cuplare a forțelor iliberalismului internațional cu cele ale internaționalei naționaliștilor, care amenință fondul ordinii internaționale liberale, avansul democrației (potrivit Freedom House ultimii 10 ani au fost marcați de un declin global al libertăților), interdependența internațională bazată pe comerț liber și rețeaua de organisme multilaterale, care au asigurat temelia unei ordini internaționale pașnice.
Cele de mai sus sunt manifestările. Ele sunt determinate de ceva care s-a schimbat în adâncuri sau este în curs de a se schimba. Datoria cercetătorilor este să încerce să găsească ce stă la baza manifestărilor exterioare și mai ales cât de profunde și de durată pot fi consecințele schimbării.
Privind din perspectiva istoriei, în evoluția Uniunii Europene se disting câteva etape. În primul rând la baza Uniunii au stat în mod concomitent două motive: cel de a crea o suprastructură de susținere a păcii și, pe de altă parte, un mod de sprijinire a eforturilor de refacere a economiilor devastate de război și de promovare a unei creșteri economice de durată. CECO și libera circulație a mărfurilor (Piața comună) au fost răspunsul practic, eficace și de durată. Cele două au înlăturat barierele comerciale dintre participanți și au furnizat creștere economică concretizată în locuri de muncă, venituri personale în creștere și o egalizare a condițiilor de comerț și investiții, inițial în perimetrul celor 6 state fondatoare și apoi în favoarea celor care li s-au alăturat încurajați de aceleași valori. Două concluzii se desprind de aici: inițierea Pieței comune a aparținut unei generații care trecuse prin purgatoriul războiului și era plină de motivații să evite viitoare orori. Putem spune că motivele lor erau chiar „personale”, nu doar generoase. A doua concluzie este preocuparea pe care „părinții Europei” au avut-o pentru a institui mecanisme coerente și în pas cu timpul (cei șase fuseseră toți victime economice severe ale războiului; Austria nu a putut să se alăture, cred, decât mult mai târziu, datorită clauzelor tratatului de neutralitate din 1955).
A doua etapă. Odată ce Comunitatea Economică Europeană a dobândit forță concurențială și s-a afirmat cu o singură voce în negocierile comerciale internaționale, acestea au pus-o, cel puțin din punct de vedere economic, pe o poziție de rivalitate cu SUA. Ca într-un cerc virtuos, acest fapt a întărit-o, dar a și atras consecința necesității de lărgire a competențelor și în alte arii, respectiv către libera circulație a capitalurilor, moneda unică, libera circulație a forței de muncă și convergența socială.
A treia etapă. Procesele de lărgire a atribuțiilor au fost complementate de lărgirea către Est a Uniunii, astfel încât precumpănitoare a devenit căutarea „convergenței în diversitate”. Din acest moment, accentul politicilor UE a încetat să fie reprezentat de creșterea economică, pe primele locuri trecând chestiunile privind realizarea unui echilibru între regiuni, cele sociale și, în ultimul timp, cele derivate din stabilitatea sistemului bancar. Un concept generos, dar în condițiile în care libertatea comerțului este înfrânată de restricțiile monetare, efectele așteptate nu se produc și el devine riscant.
Așa cum rezultă și dintr-un recent studiu (Aníbal Pérez-Liñán, David Altman - Explaining the Erosion of Democracy: Can Economic Growth Hinder Democracy? V-Dem Institute, Göteborg, martie 2017), reducerea creșterii economice conduce la șubrezirea competiției democratice, în primul rând între partide, ceea ce se traduce într-o alienare a populației față de curentele politice, fie ele de stânga sau dreapta, în înțelesul doctrinelor lor prezente. Iar acest fapt este evident în multe țări membre ale UE, unde își fac loc tot mai mult atitudinile pro-naționaliste, ca poziție de refugiu față de lipsa de ofertă credibilă a guvernelor pro-europene, indiferent de culoarea patidului sau coaliției aflate la putere, cu atât mai mult cu cât diferențele doctrinaire nu se mai regăsesc în practica aplicării normelor comune ale UE. În condiții de disparități mari între componentele stabilității financiare din țările membre, Europa a ales o cale de minimizare a riscurilor bazată pe particularitățile naționale ale celui mai slab (Grecia), în conformitate cu lipsa de unificare a piețelor într-un sistem federalist. Consecința acestui fapt o reprezintă curba descendentă de creditare a companiilor și populației, ceea ce se traduce printr-o stabilitate financiară plătită excesiv de toți membrii euro-zonei. Cuplând acest fapt cu prezența din ce în ce mai mare a non-europenilor în teritoriul UE, care, cel puțin din considerente umanitare, absorb o mare parte a fondurilor sociale, rezultă că resursele tradiționale ale creșterii economice au devenit mai rare.
Un studiu publicat la Cambridge în 2000 (Adam Przeworski, Michael E. Alvarez, José Antonio Cheibub, and Fernando Limongi - Democracy and Development: Political Institutions and Well-Being in the World, 1950-1990. Cambridge University Press) menționează că “democrațiile sunt tot mai sensibile la performanța creșterii economice. Atunci când are loc un declin al veniturilor, rata de depreciere a valorii democrației se reduce cu 0,052%, și doar cu 0,015% în condiții neschimbate de creștere a veniturilor” (o medie ce derivă din evidențele empirice care atribuie o valoare de depreciere a democrației cu 0,017% anual în condițiile unei creșteri de sub 5% a veniturilor și 0,013% dacă rata lor anuală de creștere este mai mare). Ori, începând cu 2008 (criza financiară globală) și cu pregnanță după 2014 (încetarea boom-ului comerțului mondial cu mărfuri) multe state devin confruntate cu intoleranță și aversiune la multilateralism (Anglia, Ungaria, Grecia, Austria, Olanda, Polonia). Oamenii, în general, sunt subiectivi, conduși de un puternic egocentrism și puțin preocupați de o perspectivă a evoluției pe termen lung. Această însușire alimentează populismul, speculat de politicieni care, folosit în jocurile de putere, subminează democrația.
Acumularea de bunăstare materială în societățile industrializate a condus, treptat, la modificarea atitudinii generale față de venit, în sensul aprecierii valorii lui în corelație cu preocuparea pentru extinderea accesului populației la valorile non-monetare ale ordinii economice și sociale a Occidentului. Atentatul la aceste valori devine cel puțin la fel de grav ca și la bunăstarea materială, și tocmai în acest miez este lovită Uniunea Europeană în anii recenți. În timp ce economia de piață s-a dovedit a fi un vehicul excelent pentru alocarea optimă a resurselor, veniturile de pe urma acesteia tind să joace un rol mai mic în aprecierea indicelui satisfacției și fericirii populației. Ca o consecință a acestui fapt, tot mai mulți oameni din spațiul pe care îl asimilăm cu lumea dezvoltată tind să favorizeze intervenția guvernamentală asupra politicilor prietene pieței, în speranța, subiectivă, a unei bunăstări generale a cetățenilor (Martin Rode, Bodo Knoll, Hans Pitlik – Economic Freedom, Democracy, and Life Satisfaction, Fraser Institute 2013).
Variantele avansate de Comisia Europeană pentru viitorul Uniunii nu pot fi privite doar prin prisma impactului lor economic asupra statelor membre. În primul rând întrebarea stăruitoare este “cine își asumă responsabilitatea aplicării variantei care va fi aleasă de membri și în ce formă?” Ne vom îndrepta spre federalism, vom continua ca și până acum, pe un multiplu de voci sau se va accepta un sistem al cercurilor concentrice? Orice răspuns se încearcă a se formula comportă o răspundere pentru viitor, pentru o generație pe care azi o denumim “facebook” dar care în 10-20 ani poate fi cu totul altfel. Jean-Claude Juncker și cei mai mulți dintre colegii săi în Comisie aparțin generației mele și noi nu putem anticipa un viitor decât pe termen scurt. Pentru mine propunerile președintelui Comisiei nu au fost o surpriză. Poate și modul de răspuns la ele va fi un déjà vu. În toamna anului 2000, pe când România abia începuse negocierile de aderare la UE, la Montpellier sherpasii statelor membre și candidate discutau propunerea de text a Tratatului de la Nisa. Puțini dintre noi susțineam atunci ca numărul membrilor viitoarei Comisii să se stabilească în funcție de atribuțiile Comisiei, de responsabilități: s-a ales varianta “o țară - un membru”, mai democratică, dar sigur mai puțin eficace.
Dar și incertitudinile sunt mari. Crearea unui nucleu al Europei poate să se dovedească nerealistă din punct de vedere politic pentru că și acele state care sunt cele mai vocale susținătoare ale unei înaintări ferme au ezitări față de întreprinderea unui salt calitativ care implică transferul unor prerogative ale suveranității naționale într-un pool externalizat. (Janis A. Emmanouilidis – The future of a More Differentiated E(M)U-Necessities, Options, Choices, Istituto Affari Internazionali, Roma, 2017) Aceasta se datorează inclusiv lipsei de coeziune politică, în interiorul lor, cu privire la viitorul UE, chiar în cadrul celor 6 state fondatoare ale Uniunii.
Pe de altă parte, deoarece statele membre și popoarele UE sunt „unite în diversitate”, pare natural ca pentru construcția europeană viitoare, așa cum menționează o lucrare de dată foarte recentă, „să se meargă pe calea unei integrări diferențiate, astfel încât viitoarea Europă să fie capabilă să acționeze într-o manieră eficace, luând în considerare tocmai această diversitate” (Yves Bertoncini – L’intégration différenciée dans l’Union Éuropéenne: une légitimité à géometrie variable, Institut Jacques Delors, Paris, 2017).
Cred că discuția despre locul României în cadrul nucleului dur sau la periferia cercurilor concentrice este nepotrivită atâta vreme cât nu știm ce putem și nu doar ceea ce vrem. Și în România curentul naționalist, anti-globalizare câștigă teren, deseori discursul public oscilând între sublinierea caracterului rapace al Occidentului și insuficienta pregătire a României pentru integrarea în UE. Suntem acum în poziția de a dicta condițiile? Dacă rămânem pe calea europeană, pe oricare din cele 5 variante ale Cărții albe a viitorului UE, va trebui să o facem convinși și conștienți de acea alegere, cu sobrietate înainte de entuziasm, asumându-ne responsabilitatea că nu vom gândi doar din perspectiva avantajelor pentru noi, ci și pentru a face Europa mai sigură după schimbarea necesară. Trebuie să devenim un „stakeholder” al Europei.
Nu am intenția să dezvolt întreaga arie de probleme care stau în fața alegerii bune a Europei. Dar pentru a exemplifica acuitatea lor, mă voi referi doar la una. Europa are o mare problemă nerezolvată și extrem de costisitoare: cea a punerii pe picioare a strategiei de apărare. Până de curând, adică cel puțin atâta vreme cât pericolul războiului rece nu mai persista, apărarea teritoriului european era răspunderea NATO. Dar lucrurile s-au schimbat în rău și pe lângă permeabilitatea frontierelor europene, deschiderea unor teatre de război în aria politicii europene de bună-vecinătate și creșterea valului de atentate în diverse locuri simbol ale Europei fac necesară trecerea la o etapă de asigurarea a complementarității între capacitatea militară a Europei și NATO (mai ales ținând seama de limitele competențelor NATO). În primul rând, cheltuielile militare sunt mari și obligă la asigurarea unor standarde de inter-operabilitate ridicate atât în planul forțelor umane, cât mai ales al tehnicii militare și deci al standardelor de fabricație. Europa trebuie să găsească în scurt timp soluții de descurajare și arme defensive pentru flancul ei estic și asigurarea unei securități corespunzătoare în vecinătatea ei sudică. Chiar dacă afirmațiile lui Donald Trump în legătură cu cheltuielile legate de întreținerea NATO au părut ofensatoare, ele au o sursă autentică: între 2010-2014 cheltuielile UE pentru achiziții de materiale cu scop de apărare au scăzut de la 43 la 34 miliarde euro, iar cele pentru cercetare și dezvoltare cu 25% (Dick Zandee - New kid on the block, Clingendael, Haga,decembrie 2016). Dacă până acum apărarea era o chestiune strict națională și a NATO, acum ne aflăm la începutul altui drum, pe care îl poate reprezenta PESCO (cooperarea structurată permanentă). Spre deosebire de formulele voluntariste ale ultimilor 15 ani referitoare la întărirea capacității militare a Europei, PESCO are caracter contractual, fiind pentru prima dată în UE când statele membre doritoare să adere se supun unui instrument legal obligatoriu de conformare exactă și care nu permite darea înapoi de la angajamentele asumate.
PESCO a fost conceput în favoarea unui nucleu al sectorului de apărare pentru acele state care doresc să lucreze împreună pe toată aria, de la logistică la acțiune, cu capacități militare clar stabilite, fără a fi timorate de cedarea unui element cheie al suveranității naționale. (Nicolai von Ondarza – Strenghtening the Core or Splitting Europe?, SWP, Berlin 2013). Până în prezent nici un stat membru nu a fost de acord cu o coopeare atât de intensă în domeniul apărării.
Această necesitate derivă din caracterul prezent al situației de pe continent și din jurul lui, dar, va avea PESCO cum să asigure protecția unor state care nu au participat la efortul de constituire a sa? Este o întrebare fundamentală pentru aceia care doresc o Europă în care să ne spunem toți părerea, dar să facă treabă numai unii! Altfel spus: drumul unei integrări diferențiate poate fi viitorul și este de datoria fiecărei țări membre să gândească profund ce i se potrivește mai bine.
În loc de concluzie: cercetătorii trebuie să se aplece mai puțin spre furnizarea de argumente favorabile unei alegeri. Datoria lor este de a explora și simula modul cum va putea funcționa mai bine Europa, indiferent că asta place sau nu unora. Dumneavoastră trebuie să fiți cei care scrutează un viitor de mai lungă durată decât cel al politicienilor în trecere. Acest efort va fi cu siguranță o contribuție de luat în seamă de ceilalți europeni.
(Prezentare la reuniunea 3G a Institutului de Economie Mondială, 23 martie 2017)
Grafice