Naționalism vs. globalizare
Cu siguranță, Johan Norberg a produs un veritabil șoc cu ultima sa carte (Progress, octombrie 2016) printre adepții populismului și ai retragerii în carapacea naționalismului. Istoricul suedez demonstrează, inclusiv cu argumentul cifrelor, că oamenii trăiesc azi mai mult, într-un mediu mai sănătos, sunt mai educați și se leapădă mai repede de sărăcia cronică decât cu câteva decenii în urmă. Lucrarea lui, dominată de ideea optimismului, reclamă o privire mai atentă a realității prezente, amenințate de spectrul unei noi forme de egoism, de abandon al multilateralismului, de semănarea sistemică a panicii induse de goana după senzațional a unei prese mercantile.
Atât în America, cât și în Europa, ideile anti-globalizare și populiste și-au făcut loc în prim plan, iar numărul politicienilor avizi de a câștiga popularitate de pe asemenea platforme este în creștere alarmantă. Un număr deloc neglijabil de oameni văd în ceața ce ne înconjoară multe similarități cu epoca ce a premers marelui război (primul război mondial), care a cauzat lumii nu doar milioanele de victime, ci și un regres profund al societăților.
Într-adevăr, problema pe care nu o văd pusă cu destulă responsabilitate este cea a consecințelor pe care apărarea status-quo-ului economic la adăpostul unor bariere, invocată împotriva globalizării, le poate avea pe termen mediu și lung pentru bunăstare și progres tehnologic de care să beneficieze și cei care, lipsiți de ele, caută forme violente de a și le apropria. Deși este dovedit istoric faptul că civilizațiile care se simt amenințate înalță bariere care conduc apoi la propriul lor declin, susținătorii revenirii la protecționism sunt din ce în ce mai mulți. Întrun asemenea context găsesc foarte potrivită formula lui Norberg: „amnezia istorică nu ne hrănește doar nevrozele ci alimentează și populismul!”
Deseori întâlnesc aprecierea că progresul, mai ales cel tehnologic, creează inegalități. Adevărat în măsura în care anumite grupuri își creează un cadru de protecție a privilegiilor prin preluarea controlului puterii sub paravanul primatului statului împotriva subiecților lui.
Memoria oamenilor este selectivă: probabil că Bill Clinton va fi mai des amintit prin raportare la Monica Lewinsky decât prin faptul că în timpul mandatului său și cu sprijinul lui direct lumea a intrat în era internetului: în 1966 Administrația Clinton, încrezătoare în forțele pieței și inovația tehnologică, a lansat prin Telecommunications Act internetul dereglementat. Forbes caracteriza, în martie 2014, această decizie ca fiind „un act de maturiate politică incredibilă”. (I-am mulțumit lui Bill Clinton pentru aceasta când l-am întâlnit în Odaiba, la sfârșitul celui ce-al doilea mandat al său când venise în vizită de rămas bun la Tokyo.) Celor mai mulți dintre noi internetul li se pare, cred, un dat natural și probabil nu-și pot închipui viața fără el și gadget-urile asociate. A făcut oare cineva o estimare a impulsului tehnologic, educațional și cultural pe care accesul global la internet l-a generat? Presupunând că de mâine se închide aceesul la rețeaua world-wide web și rămânem prizonieri al informațiilor locale, cum ne vom simți? Probabil că-i vom înțelege mai bine pe nord-coreeni.
Fiecare om se întoarce la cunoștiințele sale de bază atunci când caută răspunsuri sau cel puțin o mai bună înțelegere a prezentului. Asta fac și eu în cele ce urmează. În 1914 comerțul internațional reprezenta 30% din produsul mondial brut. În 1933 mai reprezenta doar 10% și numai cei limitați nu înțeleg cât a contribuit asta la declanșarea celui de-al doilea război mondial. Comerțul mondial a revenit la nivelul anterior primului război mondial abia în 1970 și mobilitatea internațională a capitalului doar la începutul anilor ’90. În prezent fluxurile internaționale de mărfuri și servicii, dezvoltate inclusiv ca rezultat al liberalizării fluxurilor de capital, reprezintă cca. 55% din produsul mondial brut. A calculat cineva care pot fi consecințele sociale și economice ale unor măsuri nesăbuite de închidere a piețelor? Ruchir Charma, șeful strategiilor globale de la Morgan Stanley Investment Management, scria în New York Times (12 noiembrie 2016): ”lecția trecutului este ca noaptea care urmează zilei – deglobalizarea urmează globalizării – și poate să dureze tot atât de mult”.
Unii lideri încearcă să propună națiunilor pe care vor să le reprezinte un târg între o bunăstare certă, susținută de apartenența la o dinamică globală comună, și o promisiune de securitate mai mare. Până la urmă votul popular alege și direcția spre cea de-a doua opțiune pare să câștige. Nimic rău în asta, dacă propunerile politiceinilor ar fi adaptate timpului prezent și nu doar preluate din experiența unui trecut pe care nici măcar nu l-au trăit. Desigur, există și vor rămâne diferențe de potențial și grad de satisfacere a cerințelor populației între țări mari și mici. Probabil că omenirea nu le va conștientiza fără o nouă și adâncă suferință. Dar, desigur, nu putem blama populația cu drept de vot pentru miopia politicienilor care oferă propuneri conservatoare în locul celor de proiecții viitoare.
Guvernele lumii au pierdut examenul globalizării, mulțumindu-se doar cu beneficiul fructelor ei, pe care în diverse etape le-au și capitalizat. Dar, guvernele nu creează bogăție și, de îndată ce fructele redistribuirii se împuținează, se grăbesc să vânture sloganul protecționismului necesar.
Cei puțini care urmăresc impasul negocierilor comerciale multilaterale constată cu îngrijorare faptul că deschiderea piețelor, sub multiplele ei forme, care a creat deoptrivă bunăstare, ambiție și o înțelegere mai bună a drepturilor omului pretutindeni în lume, este amenințată. Dezbaterile despre progres și libertăți au încetat să mai fie apanajul unor elite și au devenit o preocupare comună tuturor. Faptul că acum tindem spre o repliere înăuntrul unor granițe convenționale este o veche meteahnă care a condus mai frecvent la zăngănit de arme decât la dialog. Și totuși, o mică notă de subsol există. Astăzi lumea este în fața unei noi stări: www (world-wide web) zdruncină frecvent încrederea în polticienii momentului.
Problema de fond mi se pare aceea că adepții populismului protecționist nu par a fi la fel de stăpâni pe rezultatele unei asemenea politici, dincolo de câștigarea sufragiului electoratului. Și cred că un prim test va fi cel al Brexit-ului.
Cei care se amăgesc cu ideea că o înlocuire a multilateralismului cu bilateralismul (vezi și dorința Marii Britanii de a fi mereu cu un picior în UE, după exemplul Elveției sau al Norvegiei, dar care și-au dobândit acest avantaj în alte circumstanțe) va continua să păstreze avantajele deja dobândite într-un cadru de reglementare discreționar se înșeală. Referindu-se la confuzia ce domină, la 6 luni de la referendum, opțiunea pentru ieșirea Marii Britanii din UE, profesorul de politici europene Anand Menon, de la King’s College, folosea expresia „Este ca în 1940, dar cu twitter”. Chiar recomanda celor care caută certitudini și siguranță să exploreze calea emigrării. Și oricine este de acord că Marii Britanii nu-i lipsesc deloc competențele are nelămuriri cu atât mai mari pentru ce poate să dea formă concretă lozincii primului ministru Theresa May ”vom face un succes din Brexit”! O fisură neînchisă la timp va continua doar să se lărgească, atrăgând și pe alții în adâncul neștiut. Iar acest lucru nu poate fi considerat de interes doar pentru britanici și tandemul franco – german, ci ar trebui să fie o preocupare comună a celorlalți 27.
Este de netăgăduit că din orice parte a lumii se aud și se văd doar semnele unei rupturi în echibrul de până acum, atât de benefic dar fragil, la care am contribuit cu toți. Din acest cor nu lipsesc nici cei din Estul Europei cărora globalizarea le-a adus avantaje incontestabile. Este cel puțin straniu să observăm că tocmai aceștia sunt susținători fervenți ai demolării ei. Dacă ceva nu ne mai aduce doar avantaje, nu ne mai trebuie, nu-i așa?
Decembrie 2016