« Democratura »*
În fiecare zi, scena politică excelează prin graba cu care cei care își mai spun încă social-democrați se topesc în dreapta populistă. În fiecare zi, ei dau la o parte internaționalismul (care altădată le-a fost drag) pentru a-l înlocui cu un comunitarism fără substanță. Când alegerile duc la rezultate dezechilibrate, cei aflați la butoane nu înțeleg că partidul stat sau ”one man show”nu are sub acestea decât aer comprimat care îi va izbi violent în față. Naufragiul stângii, pe întreg continentul european, și nu numai, vădește depășirea unui mod de gândire și o înclinare a tradiționaliștilor ei către o extremă dreptăla fel de tradiționalistă în concepte.
Trist, dar fără întoarcere, social-democrația este distrusă cu mâna ei! Dar probabil că pentru auto-proclamații lideri și distrugerea este o mândrie. Nu am întâlnit în lecturile mele atâta înverșunare împotriva deschiderii, libertății pieței și respectului integrității instituțiilor ca în prezent. Oameni care nu-și înțeleg menirea, se dedică cu ardoare ștergerii urmelor propriilor greșeli prin acuze risipite în toate părțile, mai puțin spre propriile lor acțiuni. Nici nu știu dacă acești oameni o fac conștient, din proprie convingere sau doar cu sârguința cerută de cei care cred că un stat fragil și instabil este cel de care se pot folosi în scopurile lor.
Critica neo-liberalismului (deschiderea sa spre libertarianism, poate înainte de termen) este un lucru firesc, mai ales atunci când excesele lui conduc la menținerea sau creșterea dezechilibrelor sociale. Atunci, între elitele tehnocrate, aduse în prim plan de progresul tehnic, și majoritatea votanților, devine nesustenabil un dialog care săclarifice ce este benefic între deschiderea piețelor și protecția la frontiere, izvorâtă din resuscitarea naționalismului. Dar de aici și până la respingerea liberalismului, economic și politic, este un drum intenționat și clădit cu un scop clar: principiul electiv al voinței populare este convertit în validarea hegemoniei partidului învingător, în respingerea și punerea în derizoriu a oricăror opinii adverse voinței sale, în anihilarea respectului pentru separația puterilor în stat și reinterpretarea independenței constituționale a instituțiilor independente aflate în serviciul public. Se naște un autoritarism sub umbrela voinței exprimate democratic de majoritate, deja cunoscut sub apelativul de „iliberalism”.
Epuizarea vigorii social democrației este un proces în plină desfășurare: scopurile fundamentale au fost atinse demult – dreptul la educație, liberă asociere, solidaritate, protecție socială, sănătate, angajare, nediscriminare, iar progresul economic a fost încurajat în mod egal dinspre centru-stânga și centru-dreapta, lucru care a și dat naștere unui centru liberal cu pronunțate accente sociale. Europa s-a clădit deopotrivă cu sprijinul politic al social-democraților și liberalilor și a reușit să asigure cea mai lungă perioadă de pace pe continent. Lunga perioadă în care convergența țintelor economice și sociale a fost susținută de consensul tacit între populație, reprezentanții ei aleși și experții nealiniați politic a generat o prosperitate susținută și de durată, dar ea încetează odată cu atacul la elitele care sunt managerii eficienți ai economiei.
Managementul deficitar al imgranției, deschiderea dezordonată a pieței europene a muncii, cât și nesiguranța locurilor de muncă împing către solicitarea de protecție, către o atitudine mai angajată a politicului în gestiunea socială. În lipsa unor progrese pe care oamenii să le simtă, aceștia tind să dea mai mult credit dreptei naționaliste și populismului, un curent care a mai străbătut Europa înainte de jumătatea secolului trecut.
Astăzi, în fața social-democraților stau două căi: democrația își poate construi politici alternative pentru a oferi societății soluții la schimbările cu care se confruntă în prezent și în viitor, în condiții de fructificare a libertăților acumulate și a deschiderii pieței (fie că au venit dinspre dreapta sau dinspre stânga, liberalii sunt cei care au cladit libertățile individuale în politică și în economie), sau poate ridica un zid de-a lungul granițelor (democratura, adică forțarea amestecului democrației cu dictatura). Prima cale este sigur grea: un studiu recent al Universității Oxford menționa că în 2030 circa 60% din actualele locuri de muncă de pe continentul european vor dispărea ca urmare a avansului automatizării și inteligenței artificiale. Iată o temă față de care social-democrația tace cu îndârjire, preferând, în lipsa ideilor, să creadă că populismul este salvarea. Oamenii aceștia vorbesc cu o nonșalanță demnă de anii 80 despre pericolul pe care îl reprezintă piața și concurența, capitalismul și Occidentul. În locul lor preferă ideologia naționalistă și recursul la religie (o mișcare abilă mai ales acolo unde relativa lipsă de cunoaștere a lăsat loc opiniilor potrivit cărora capitalismul și individualismul sunt sinonime corupției iar tehnocrații sunt vinovați de slăbirea fibrei naționale).
În România Inițiativele social-democraților nu încetează să uimească prin caracterul lor autocrat și fără nici o legătură cu o direcție viitoare de durată. Euforia bugetului cu baierele deschise s-a stins într-un deficit structural de lungă durată, ținut sub control doar prin împrumuturi externe din ce în ce mai lungi, dar care, fără îndoială, va conduce la nevoia corectării politicilor guvernanților de către troica deja familiară (FMI, UE, Banca Mondială). Oricare dintre aceștia pot fi cu greu bănuiți de solidaritate cu guvernanții risipitori și, înainte de a vedea din nou costurile unei guvernări eșuate, vom auzi că vinovații sunt doar instituțiile pieței și politicile impuse de o Europă neprietenoasă.
Că social-democrația apune în astfel de împrejurări este doar meritul celor care au confiscat-o. Atenție, însă, la numărul victimelor colaterale!
Aprilie 2018
_______________________
*Proprietatea termenului aparține lui André Ropert (Menaces sur la démocratie, L’Express 29.01.2018)