România între 3 și 5
(Opțiunea 3 : Cei care doresc mai mult, fac mai mult; Opțiunea 5: Să facem mai mult împreună. Cartea albă despre viitorul Europei, martie 2017)
Cu puțin înainte de examenul de sfârșit de an al studenților masteranzi din anul 2, le-am adresat invitația să aștearnă pe hârtie gânduri despre unui subiect care este deja foarte fierbinte: România și președinția UE în anul 2019. I-am solicitat să spună cum văd ei Uniunea la acea dată și unde se va afla țara lor în raport cu avansul acesteia. Le-am cerut să evoce țintele pe care le prefigurează pentru președinția românească și inițiativele pe care președinția de la acel moment a Uniunii le-ar putea avea în folosul Uniunii și pentru relațiile ei internaționale.
Nu știu dacă tema i-a surprins sau părerea cu care au venit în clasă era deja formată, dar mesajul cules a fost între pesimism și decepție: nu suntem pregătiți și neimplicarea de până acum a României în afacerile europene nu lasă mult loc încrederii într-un exercițiu pentru care ceilalți membri ai UE să ne felicite.
Cred în generația lor și în faptul că doresc să-și vadă aspirațiile mai mult luate în seamă și să fie la fel de mândri de inițiativele țării lor ca și omologii din celelalte universități ale Europei. Faptul că la Consiliul UE de la sfârșitul anului statele membre vor fi solicitate (conform calendarului azi în vigoare) să se pronunțe asupra viitoarei dinamici a Uniunii Europene, pornind de la propunerile Cărții albe a viitorului UE (martie 2017) obligă la o atitudine politică și publică explicită, în puținul răstimp rămas. Subiectul nu pare să fi interesat prea mult canalele media, politicienii și nici formatorii de opinie, care ne lasă să înțelegem că nu doresc să intre cu opinia publică într-o dezbatere despre viitorul alături de ceilalți membri ai UE.
După o etapă care părea să consolideze două curente ale geostrategiei, respectiv democrația și adepții ei, versus radicalism, în prezent opțiunile politice ale statelor pot fi clasate, în trei categorii:
1. Restauraționiștii: revenirea SUA la poziția de lider global, adâncirea integrării europene, ajustarea globalizării și cooperării multilaterale în interesul stabilității și conservării puterii de cumpărare și nivelului de ocupare a forței de muncă. (centru-dreapta și centru-stânga)
2. Revizioniștii: înlocuirea actualei ordini globale cu sferele de influență. Poziționarea Rusiei ca putere paritară cu SUA și admiterea Chinei ca putere politico-militară regională și globală din punct de vedere economic. Dizolvarea sistemului de alianțe condus de SUA. (extrema dreaptă și extrema stângă)
3. Populiștii: Focalizarea pe interesul național și abandonarea susținerii unei ordini mondiale. Încetarea convergenței. Adoptarea poziției de blamare a altora pentru nereușitele proprii, denunțarea acordurilor comerciale în vigoare și angajamentelor de securitate (Trump, Turcia, Anglia). Un curent totalitar prezent în Rusia, Turcia, dar și în multe țări occidentale, inclusiv membre ale UE, consacră încheierea ordinii post-război rece, marcată prin criza globală, eșecul Primăverii arabe, întărirea revizionismului în Rusia și China, creșterea valului de populism în Occident, începând cu SUA și Anglia.
Atingerea țintei sus-menționate presupune un salt mental (la nivelul societății și liderilor), de angajament (în acțiuni ale Europei, în interesul Europei) și de plată (din punct de vedere financiar și material).
Dacă până acum UE a construit mecanisme pentru ajungerea la o integrare adâncită și responsabilă, stadiul actual reclamă integrarea acestora într-un tot, respectiv așezarea Europei pe poziția de lider global, care dispune de mijloacele economice și de securitate capabile să confere durabilitate viitoarei poziții.
Europa nu-și poate găsi răspuns la problemele de securitate induse de campania insidioasă a Rusiei de a influența opțiunile populației și de radicalismul islamic susținut de procesul imigraționist în Carta NATO. Dimpotrivă, o analiză atentă poate scoate în evidență faptul că interesele și liniștea SUA sunt apărate pe continentul european, fără a expune NATO riscului (art. 5 al Tratatului limitează răspunderea NATO la apărarea teritoriului unei țări membre a alianței în caz de amenințare fățișă a acestuia) și rolul SUA în alianță. Acestor amenințări Europa trebuie să le găsească singură soluții.
În circumstanțele actuale, problema numărul 1 a Europei rezidă în preocuparea pentru securitate și apărarea drepturilor omului, fiind de la sine înțeles că componentele economice ale integrării rămân valabile doar în situația în care Europa poate fi apărată astfel încât să facă posibilă desfășurarea normală a vieții economice și financiare. Fără o capacitate de apărare corespunzătoare credibilitatea internațională a Europei ca actor global pe plan economic este doar iluzorie. Europa este la răscrucea alegerii între a adânci o integrare care să protejeze și să dea substanță celor 4 libertăți, sau a lâncezi în orgolii naționale inspirate de preocuparea de a face din Europa doar o sursă a atragerii de beneficii, oferind cât mai puțin pentru consolidarea ei. Faptul că state precum Polonia, Ungaria conduc politici ambigue, ezitante și în subsidiar anti-europene nu poate conduce la o consolidare a flancului răsăritean al Europei în favoarea unității.
În situația în care la estul și sudul României există vecini cu veleități expansioniste pe palierul anti-european, este cazul ca Bucureștiul să opteze explicit pentru transpunerea efectivă în realitate a opțiunii europene a populației. Calea căutării de scuze și inventării de motive care să țină România departe de recunoașterea unei integrări efective în UE trebuie abandonată și reprimată. Integrarea în Europa, participarea la mecanismele care susțin funcționalitatea pieței unice, sunt opțiuni și decizii politice. A fi parte a acelor mecanisme întărește calea către convergență: această alegere aparține politicului și ea nu trebuie lăsată tehnicienilor care au datoria să lucreze pentru întărirea Uniunii și membrilor ei.
Fără o asociere la zone Euro, la Uniunea bancară, la zona Shengen, la viitoarea uniune fiscală și la cooperarea permanentă structurată (PESCO), România se va pune deliberat pe orbita cea mai îndepărtată de preocuparea comună a celor care vor o Europă puternică, în interesul popoarelor ei. PESCO este întârziat și anul 2017 este cel în care intensitatea negocierilor este determinată de termenul scurt rămas până la data exprimării opțiunilor între o Europă funcțională sau doar botezată uniune.
Strategia europeană de apărare și securitate
În 2016 Uniunea Europeană a adoptat cadrul strategiei sale, care să răspundă unei lumi mai închegate, mai complexe, dar și mai contestate (Strategia Globală a UE pentru politica de apărare și securitate – EUGS). Aceasta statuează parcursul și mijloacele necesare pentru ca Uniunea să devină un actor global. Strategia este complementată cu Planul de Implementare a Securității și Apărării (IPSD) și Planul de Acțiune pentru Apărarea Europeană (EDAP).
Individual, țările membre ale UE alocă importante resurse financiare pentru apărare, inclusiv pentru cercetarea în domeniu, dar fără o finalitate circumscrisă unor acțiuni de achiziții, dezvoltare, producție și intervenție, concertate la nivel european. EUGS suscită dezvoltarea unor inter-relații între statele membre, Agenția Europeană de Apărare și Comisia Europeană, care să crească angajamentul statelor membre de a pune la dispoziția Europei capacități militare compatibile și să valorifice stimulentele financiare într-o măsură capabilă să implice industriile de apărare ale Europei, pentru ca acestea din urmă să livreze echipamente și servicii în slujba unei capacități întărite de apărare.
EUGS și IPSD au drept scop asigurarea capacității Europei să acționeze autonom și, când este cazul, să poată coopera cu parteneri de alianță la nivel internațional sau regional. Forma concretă a punerii în operă a Strategiei Globale de Apărare (EUGS) și a celor două planuri de implementare (IPSD) și acțiune (EDAP) o constituie PESCO. Atât politica actuală de alianțe a administrației americane, cât și Brexit-ul, fac din PESCO prima preocupare a cancelariilor europene în ceea ce privește cursul viitor al integrării europene și măsoară gradul de angajament al statelor membre față de problemele cheie ale Europei. România, care a aderat de jure la Eurocorps în 2016 trebuie să facă și pasul participării efective cât mai curând posibil și înainte ca locul să fie ocupat de alt stat membru.
PESCO pune capăt atitudinilor de voluntariat de până în prezent și, în consecință, trebuie apreciate cu toată răspunderea costurile implicate de participare, dar și riscurile rămânerii în afara sa. Caracterul contractual al PESCO impune membrilor instrumentele necesare pentru a nu le permite să facă pași înapoi de la angajamentele asumate. Abaterile de la angajament pot conduce la suspendarea calității de membru cu votul majorității membrilor PESCO în Consiliul UE.
În conformitate cu art. 42.6 și 46 ale TUE acele state membre ale căror capacități și voință politică le îndreptățesc la asumarea de angajamente reciproce cu grad ridicat de obligativitate pentru a coopera și îndeplini misiuni în cadrul Uniunii, trebuie să răspundă pozitiv următoarelor cinci cerințe: 1. Să agreeze nivelul investițiilor pentru achiziția de echipament militar; 2. Să-și armonizeze aparatul defensiv cu ceilalți, precum și necesitățile de echipamente militare, specializarea forțelor și angajamentul de acțiune în comun; 3. Să-și întărească interoperabilitatea, flexibilitatea, viteza de dispunere și gradul de disponibilitate a forțelor pentru acțiuni care solicită forțe comune pentru scopuri comune; 4. Să ia măsuri imediate de îndreptare a deficiențelor în privința celor de mai sus, inclusiv cu sprijin multinațional; 5. Să participe la proiectele de dezvoltare și achiziții de echipamente în conformitate cu solicitările EDA (Agenției europene de apărare).
PESCO solicită o participare obligatorie la toate etapele programului pentru statele care se angajează să fie membre ale grupului. În afara PESCO, statele care nu participă la forma de cooperare structurată permanentă se supun formei de raportare anuală coordonată în domeniul apărării (CARD), ale cărei obiective vizează dezvoltarea, pe bază voluntară, a unui sistem de informare asupra capacităților defensive la nivel național, în consens cu recomandările politice ale Consiliului UE.
PESCO încurajează dezvoltarea industriei europene de apărare și cercetarea în domeniu, precum și sub-furnizorii, astfel încât se creează o așteptare de bază de comenzi pe termen îndelungat pentru domeniul producției și serviciilor legate de apărare.
Caracterul sensibil al PESCO face ca suprastructura unitară la nivel financiar și juridic să devină suport obligatoriu pentru asigurarea interoperabilității pe toate palierele (producție, reglementări, costuri, finanțări, stabilitate contractuală). De asemenea, caracterul de interoperabilitate și standardizare al echipamentului militar și destinat ca suport aceluiași scop face ca un sector major al industriei europene de vârf să devină deschis cooperării la nivelul participanților.
PESCO nu poate fi operațional în afara unui cadru care să asigure stabilitate la nivel politic, al cadrului juridic, macro-economic și de continuă bună guvernanță, înțeleasă similar de spectrul majoritar al forțelor politice. Acestea trebuie să se angajeze să nu aducă atingere elementelor de stabilitate și continuitate. Reuniunile tehnice între Berlin și Paris stau mărturie unei ambiții justificate a celor două capitale de a deschide calea unei adânciri a integrării europene până la nivelul care să dea consistență opțiunii de putere globală.
Timp de 10 ani România nu a avut o atitudine în UE, nu s-a distins nici prin propuneri, nici prin performanța accesării fondurilor europene. Este privită cu neîncredere și reticență în privința angajării responsabile în programe și proiecte europene. Acest fapt conduce la reținerea europenilor în a dezvolta în România hub-uri pentru activități de importanță strategică pentru Europa. Instituțiile românești se complac în atitudine de a urma deciziile europene, dar fără să fi avut o atitudine constructivă la momentul elaborării lor. Este momentul ca România să aleagă, să se comporte cu responsabilitate în definirea arhitecturii viitoare a integrării europene. Formulele tradiționale ”să nu supărăm pe nimeni și să profităm de toți” nu mai pot fi asociate cu demnitatea și cu atât mai puțin cu pretenția de a fi europeni. Teama de costuri este sinonimă cu declararea incapacității de a guverna.
România trebuie să aibă curajul să fie o țară europeană angajată înainte de a risca o poziționare în zona de influență de care s-a eliberat cu trei decenii în urmă.
Iulie 2017