Continuitate ?
Schimbarea administrației de la Washington preocupă toată planeta: pe americani pentru opțiunile de politică internă și răspunsul pe care îl va da celor două mari îngrijorări – lupta cu coronavirusul și asigurarea unei asistențe medicale decente pentru toți locuitorii; pe cei din afara SUA pentru strategia de politică externă care va urma. SUA nu fac excepție de la principiul selectării priorităților de politică externă ținând cont de cele ale politicii interne, astfel încât este previzibil ca, pe plan internațional, acțiunile sale să reflecte, pe lângă cele două aspecte sus-menționate, opțiunile ce vor fi făcute în privința securității mediului și celei energetice, pentru o creștere economică inclusivă, protecția cibernetică, inovația tehnologică și imigrația. Unele dintre aceste preocupări vor face necesară o abordare într-un cadru multilateral, ceea ce va solicita revenirea asupra deciziilor, care au satisfăcut anterior un orgoliu, cum sunt cea de a părăsi acordul de la Paris privind schimbările climatice și OMS sau cea de a ignora rezoluția OMC privind încălcarea regulilor multilaterale de comerț prin impunerea unilaterală de taxe vamale la import. Războaiele comerciale au sfârșit întotdeauna prost: credința că se satisface o doleanță internă a fost ștearsă de pagubele aduse propriei economii și economiei globale, cu costuri adeseori umane.
Lumea resimte nevoia unei ordini mondiale care să-i confere stabilitate pe o durată mai mare. Între a repara ceea ce s-a stricat în funcționarea ansamblului de relații internaționale și a construi ceva nou, desigur că ar fi preferabilă cea de-a doua opțiune, dar acest lucru este la fel de improbabil ca și cel de a reveni la o stare anterioară de echilibru. Fiecare dintre marile puteri, ca și statele cu potențial ridicat de generare de conflicte, sunt confruntate nu doar cu o ajustare a propriilor lor strategii de politică externă la cea a unei alte mari puteri, ci și cu realitatea faptului că globalizarea pe tărâm economic și tehnologic a intensificat sentimentul naționalist și a reașezat balanța puterii, ceea ce a stârnit resentimente și a erodat loialitatea concurenței. Epoca ordinei liberale, clădită după tiparul occidental și de care ne-am bucurat până acum, s-a sfârșit. Între alegerea unei singure alte ordini globale și un multiplu de ordini râvnite de cei câțiva mari jucători de pe plan global, tenacitatea și răbdarea negociatorilor este supusă încercării de a găsi punți de comunicare între lideri al căror mandat este supus scrutinului electoral în viitorii doi ani, cei care și-au asigurat quasi-inamovibilitatea și aceia care nu sunt nici adepții valorilor creștine și nici formați la școala ideilor iluministe. Suntem la un moment de conștientizare a rolului pe care fiecare stat, fiecare națiune îl poate avea în alegerea ce ar trebui să se dovedească corectă.
O viziune asupra viitorului de care strategia politicii externe trebuie să țină seama ia în mod necesar în calcul schimbările care sunt în curs pe plan demografic: în perspectiva viitoarelor cinci decenii, în rândul primelor 20 de economii ale lumii doar cele ale Australiei, Canadei și SUA vor cunoaște o creștere a populației adulte între 20-49 ani, în timp ce restul lumii va consemna un declin cu 16%. Diversele prognoze indică o scădere cu 225 milioane de tineri muncitori și consumatori aflați în același interval de vârstă în China, adică 36% din potențialul actual. În Japonia scăderea pentru aceeași grupă de vârstă este estimată la 42%, iar în Rusia la 23%. India va cunoaște, probabil o creștere a aceluiași segment încă două decenii, după care se profilează un declin rapid (vezi Michael Bleckley – Why this could be an Illiberal American Century, Foreign Affairs, noiembrie/decembrie 2020). Chiar dacă tehnologia și inteligența artificială vor face ca numărul oamenilor ocupați în producția de bunuri (în înțelesul ei de astăzi) să fie mult diminuat, pentru raporturile de putere și echilibrul militar numărul populației și piramida vârstelor rămân valori de referință. Bugetele naționale vor continua să cunoască creșteri substanțiale ale cheltuielilor de asistență socială și plată a pensiilor, lăsând mai puține resurse pentru finanțarea cheltuielilor militare. În acest context inițiativa Comisiei și Parlamentului european de a consulta cetățenii asupra viitorului Europei va aduce un adaos important la conturarea rolului pe care Uniunea și-l va asuma în redesenarea ordinii mondiale și a creșterii vizibilității și influenței sale în afacerile internaționale.
Probabil că diferența de comportament a politicii externe americane în următorii ani, comparativ cu precedenții patru ani va consta într-o predictibilitate și o coerență mai mari, ceea ce înseamnă mult într-o perioadă de reașezare a raporturilor de forță sau de conlucrare pe plan internațional. Fără îndoială că strategia politicii externe pleacă de la criza mesajului universalist al doctrinei occidentale bazate pe guvernanța democratică, respectul pentru drepturile omului, statul de drept și transparența responsabilității internaționale pentru deciziile de politică internă. În fapt, valorile menționate și-au atins apogeul după încetarea războiului rece în Europa, dar ele nu și-au găsit ecou în niciunul din statele autocrate sau iliberale din Orientul Mijlociu, Asia sau la hotarele Europei, în Rusia și Turcia.
Recuperarea de către Rusia a funcției de putere globală și transformarea rapidă a Chinei într-o putere economică și tehnologică de prim rang în lume, dar și într-una militară cu apetitul de a controla mările Asiei de sud-est și Pacificul de sud, au pus SUA în poziția de a-și reconsidera calitatea de jandarm al lumii, pe care o exercitase de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Aceste puteri, la care se adaugă India, Turcia și Iranul au pus capăt dominației bazate pe universalitatea valorilor occidentale și exprimă fără rezerve opțiunea de a nu accepta viitoare înțelegeri bilaterale sau multilaterale decât prin recunoașterea identității proprii societăților lor și sistemului propriu de drept. Căutarea stabilității internaționale, necesară fiecărei națiuni pentru a-și atinge țelurile interne, va face ca politica externă americană să se deschidă mai mult către negocieri bilaterale inspirate de pragmatism și mercantilism, în detrimentul căutării unor soluții pe cale multilaterală. Multilateralismul va fi preferat pentru acele domenii ale căror efecte sunt cu adevărat transfrontaliere și de neoprit prin frontiere sau forța armelor.
Fără îndoială că SUA nu vor accepta să devină din prima putere mondială, doar o putere între altele, mai ales în contextul în care aliații săi naturali (Europa, Canada, Japonia, Australia, Noua Zeelandă) devin, în deceniile următoare, prin comparație cu dinamica Chinei și Indiei, mai mici. Analizele strategilor prevăd că în următoarele trei decenii niciun stat european nu va mai îndeplini actualele criterii pentru a fi membru al G7. În plus, lumea trebuie pregătită să accepte că accederea la supremație în politica internațională se face cu mijloace noi, proprii etapei și intereselor globale ale populației, așa cum este, de exemplu, strategia anunțată în septembrie 2020 la Adunarea generală a Națiunilor Unite de China pentru a transforma cel mai mare poluator al lumii într-o țară cu zero emisii de bioxid de carbon până în 2040. Tranziția energetică a Chinei va constitui unul din proiectele economice grandioase și care atrage atenția tuturor marilor companii din lume. Deja băncile chineze au pregătit un prim pachet de 1700 miliarde dolari pentru credite verzi.
În asemenea circumstanțe, SUA își vor îndrepta atenția și eforturile pentru a ajunge la formule neagresive de descurajare a pretențiilor expansioniste ale Chinei și Rusiei, nu neapărat în sens militar, ci de control al zonelor de influență prin acaparare economică, control al spațiului cibernetic, la care se adaugă nevoia de convenire a unor înțelegeri pentru stoparea amenințării teroriste. Pe cale de consecință, SUA vor continua să caute alianțe cu regimurile monarhice din Orientul Mijlociu pentru un control asupra acelor state neîmpăcate cu eșecurile intervențiilor militare în zonă și care au condus la accentuarea contradicțiilor dintre diversele fracțiuni locale.
Alianța SUA cu Japonia, Coreea de Sud, Australia și Noua Zeelandă va deveni mai activă dată fiind atenția pe care China o arată față de zona indo-pacifică și insinuarea economică fățișă a acesteia în toată zona Asiei de sud – est. De fapt, acesta va fi pentru ani buni cel mai vast teritoriu de înfruntare a influenței dintre SUA și China. Deocamdată China nu este o putere interesată de expansiunea externă a ideologiei sale, ceea ce face ca apelul la mijloacele universalismului occidental pe lângă populațiile și guvernele statelor care se întind din mijlocul Africii până la Pacific să nu fie o pavăză eficace în calea acaparării lor de către interesele economice și strategice ale Chinei.
Ținând seama de liniile de forță menționate, pe care se va axa, probabil, politica externă americană în perioada viitoare, este de înțeles că o reducere a forțelor militare americane în teatrele de operații deja dovedite ca aducătoare mai mult de pierderi decât de stabilitate în regiunile respective, va continua. Acest demers, început de pe vremea președinției lui Barak Obama, continuat în timpul mandatului lui Donald Trump, este traducerea acceptului că societăților ale căror valori socio-culturale sunt diferite de cele ale Occidentului nu li se poate impune prin forța armelor un model de democrație și o pace socială pe care nu le simt ca fiindu-le proprii. A se vedea, în acest sens, și eșecul primăverii arabe, care a lăsat în zona Mediteranei de sud starea de instabilitate.
Alianța cu Europa capătă, la rândul ei, noi valențe, determinate, pe de o parte de faptul că rolul asumat de SUA în pacificarea și unificarea continentului european s-a încheiat, și pe de altă parte de confruntarea cu amenințări comune, ceea ce necesită acțiuni concertate și capacitate consolidată de reacție (securitatea cibernetică, inteligența artificială, terorismul, imigrația, sofisticarea armamentului, între altele). Toate acestea vor determina ca SUA să adopte o poziție nouă față de Europa, dorind ca aceasta să-și consolideze capacitatea de a acționa ca o entitate suverană, inclusiv cu o forță militară de reacție autonomă. Europa va trebui să fie în mai mare măsură capabilă să stăvilească și să preîntâmpine singură pericolele din vecinătatea sa, iar reacția ei să fie consonantă cu a SUA în fața puterilor potențial adverse. Dacă într-o lungă perioadă scursă după crearea Uniunii Europene, politica Washingtonului a favorizat mai degrabă dialogul cu câțiva parteneri naționali, suntem la momentul în care această abordare încetează și primordială devine conlucrarea cu Uniunea ca întreg. Pe de altă parte, conduse de același interes, SUA vor căuta să formalizeze un parteneriat al Americii de Nord cu Marea Britanie, conduse atât de nevoia controlului Atlanticului de Nord, cât și de nevoia unei piețe libere cu standarde acceptate în comun.
Răspunsul pe care Europa îl poate da este consonant cu dorința de a-și proteja valorile proprii, libertățile și identitatea, dar întinderea acestora poate fi limitată de accidente ale parcursului democratic, cum sunt cele din Polonia și Ungaria, și nu trebuie să ne așteptăm ca SUA să se mai erijeze în conciliator pentru problemele interne ale europenilor. Ținând seama de pragmatismul politicii americane, este previzibil ca SUA să dorească să aibă drept aliat în Europa un nucleu al Uniunii ai cărui membri împărtășesc o solidaritate care nu este ușor de frânt.
Noiembrie 2020