În contratimp
La 10 – 15 ani de la intrarea în Uniunea Europeană a țărilor din centrul și estul Europei, ridicarea lor pe treapta integrării propriu-zise apare ca o opțiune la care destui se gândesc, deja, cum să renunțe. De ce? Euforia inițială a libertății pieței și liberei circulații s-a stins și statele din centru și estul european par mai deranjate ca oricând de faptul că proiectul european se îndreaptă către orizonturi pe care ele nu-și doresc să le atingă. Mercantilismul inițial, de care s-au bucurat est-europenii, ar trebui să lase loc construcției unei Europe bazate pe aceeași înțelegere a drepturilor omului, statului de drept, solidarității și angajării în comun. Să mai fie, oare, de actualitate ideea unei Europe „a noastre”?
Istoria are o greutate covârșitoare asupra destinelor popoarelor: în timp ce făuritorii Uniunii Europene au plecat la drum cu dorința de a depăși barierele naționalismului, care îi pusese de repetate ori în postură de inamici, cei din fosta arie de control a comunismului internaționalist s-au avântat către Europa în primul rând cu dorința de a scăpa de hegemonia Moscovei și în al doilea rând pentru a-și redobândi identitatea și suveranitatea națională. O dorință întemeiată pe numeroase frustrări acumulate cel puțin jumătate de secol. Cred că este corect să spunem că atât perioadele de pre-aderare la Uniunea Europeană, cât și primul deceniu (în cazul României și Bulgariei) sau primul deceniu și jumătate (pentru ceilalți) au fost etape de ajustare a economiilor ex-centralizate la piața comună și la libertățile de circulație, inclusiv cu componenta lor concurențială, încununate mai mult sau mai puțin de succes, în funcție de cât de mult sau de puțin guvernele locale au dezvoltat politici în consens cu obiectivele Tratatului de aderare și le-au așezat, între priorități, deasupra intereselor de partid. De dezechilibrele regionale nu sunt în niciun caz responsabile companiile cu capital străin care nu se așează în locuri lipsite de căi de transport, ci acei responsabili locali care nu au gestionat cu răspundere fondurile bugetare și pe cele regionale cu care Uniunea era pregătită să îi sprijine.
Dar, dacă robotica și inteligența artificială progresează exponențial în două-trei decenii, iată că mentalitatea și aspirațiile oamenilor se schimbă doar odată cu generațiile, una sau mai multe, motiv pentru a recunoaște că nu se poate sări peste etape, nici chiar cu traume. Acquis-ul de la Bruxelles a fost tradus, însușit din punct de vedere constituțional, dar neintegrat în comportamentul oamenilor. Fie pentru că generația celor în vârstă de 20-30 de ani n-a ajuns la asumarea rolului social, fie pentru că cei ajunși la maturitate dau prioritate avansului în carieră și asigurării bunăstării personale, fiind dezinteresați de năzuințele colective și căile de înfăptuire a lor. Parafrazând o expresie a unui membru al Comisiei Europene pe care l-am cunoscut în circumstanțe de rescriere a Tratatului European, francezul Pierre Moscovici, cu ascendent în România, din sala de așteptare a intrării în Europa au lipsit cărțile care să ne ajute să fim parte la construcția împreună a unei culturi europene, democratice. Altfel, când vorbim despre Europa, înțelegerea și așteptările esticilor sunt diferite de cele ale vesticilor și aproape că ne bucurăm de orice poate fi un obstacol în calea celorlalți. Valorile comune devin, în Est, doar o referință la sărbătoarea zilei Europei.
Prin urmare, dorim toți europenii să mergem în aceeași direcție, cu aceeași hotărâre? Este tot mai evident că așteptările celor din vest nu sunt egale cu ale celorlați vecini europeni, că dacă vesticii împărtășesc mai multă coeziune în privința apartenenței la Europa, esticii nu au aceași viziune și nici o unitate în punctele lor de divergență. Aceasta face ca momentul separării apelor să se apropie, măcar din motivul că cei care vor să nu stea pe loc au un sprijin popular mult mai mare. Construcția europeană, bazată pe încredere reciprocă și consensualitate, nu poate înainta fără a adera la acestea. Nu rămâne, în afara ...exit-urilor, decât calea tranzacțională, a abandonării unei iluzii și trecerea la un sistem bazat pe un nucleu central în jurul căruia, pe orbite variabile, se înscriu cei care se mai simt, mai mult sau mai puțin, europeni. Starea de așteptare și de blocare a avansului celor care doresc să-l facă, prin invocarea de prevederi ale Tratatului de funcționare a UE, trebuie să înceteze să priveze de dreptul la progres pe cei care și-l doresc.
Îmi aduc aminte de un episod al începuturilor economiei de piață în România: se adoptase de Parlament legea 31/1990, a societăților comerciale. Era duminică după-amiază, puțin după ora 15. Stăteam de vorbă cu directorii în funcție ai unor societăți producătoare de încălțăminte. I-am întrebat cum văd comportamentul societăților lor pe o piață liberă, ce gânduri au pentru dezvoltarea lor. Răspunsul domniilor lor, doamne și domni, a fost, pentu mine, halucinant: ne vom înțelege unde să punem nivelul prețurilor de vânzare și cum să impunem prețul de achiziție al materiilor prime. În viziunea lor, sinceră, înlocuiau dirijismul cu cartelul! Nu cred că spuneau asta pentru că voiau să închidă altora accesul la piață sau pentru că i-ar fi preocupat migrarea consumatorilor dinspre un producător către celălalt. Pur și simplu doar așa știau să lucreze. Peste trei decenii am întâlnit cazuri în care mentalitea de „Comitet al Oamenilor Muncii” este nezdruncinată. Și atunci, cum să îi înțelegem noi pe europeni? Cum să ne înțeleagă ei?
Nu știu dacă e mai bine să vorbim despre un contratimp ce semanlizează falia europeană sau despre o întârziere a ceasului istoric? Naționaliștii iliberali nu se sfiesc să afirme că identitatea europeană nu există și că fiecare națiune are dreptul să decidă cu cine vrea să conviețuiască. Răspicat și tăios. Prin urmare, noi cu cine ne simțim bine, dacă cu Europa nu?
Iunie 2018