LIDERI ȘI ORGOLII
2018 marchează 100 de ani de la încheierea „marelui război” și reașezarea granițelor statelor europene. Cele două mari aniversări mi-au dat ocazia să rememorez împreună cu studenții o seamă de întâmplări care au modelat Europa în secolul trecut. Mi-am propus să privim împreună mai degrabă faptele, decât să le judecăm sau să dăm o interpretare a consecințelor acestora, mai ales că nici eu, nici studenții nu aspirăm la dobândirea vreunui merit în stabilirea valorilor istorice ale evenimentelor. Oamenii sunt subiectivi, așa cum sunt și cărțile de istorie. Plecând de la preocuparea tinerilor pentru viitor, mai degrabă decât pentru trecut, am considerat oportun să privim lucrurile sub unghiul încercării de a înțelege cât de diferite sau de asemănătoare au fost circumstanțele din trecut față de cele prezente, ce merite și ce stângăcii au avut sau au comis cei cărora le dăm credit pentru o seamă de întâmplări care au dus la configurarea actuală.
Mulți analiști politici au găsit în evoluțiile din ultimii doi ani similitudini cu circumstanțele care au condus, în secolul trecut, la război: naționalismul, populismul, orgoliile și egocentrismul unor lideri, convingerea că leadershipul se impune cu forța armelor de distrugere în masă.
Primul război mondial a pus în evidență fața întunecată a modernității și progresului: războiul nu se mai purta între armate, ci între națiuni, iar puterea a convertit comunicarea în propagandă în slujba scopurilor ei, presa scrisă și radioul încurajând mobilizarea generală a populației în timp record, fără a se îngrijora câte milioane de militari și civili vor fi sacrificați pentru un scop care nu era al lor.
I-am invitat pe studenți întro incursiune în trecutul despre care știau prea puțin, dar din care voiam să înțeleagă de ce efortul diplomatic este preferabil războiului și de ce liderii ar trebui să nu ignore voința națiunii și, mai ales, să nu o subjuge mândriei și scopurilor personale. În decursul secolului 20 conturul statelor din Europa s-a redesenat de cel puțin patru ori, de două ori după războaiele mondiale, de încă două ori după prăbușirea Cortinei de fier și dezmembrarea Uniunii Sovietice. Unele state est-europene s-au alăturat Uniunii Europene, ea însăși trebuind să intre într-un proces de ajustare determinat de anvergura lărgirii. Observația primară care ar trebui făcută aici este că exact acele state care ar fi trebuit să fie primele interesate de transformările determinate de lărgirea UE, au avut atitudinea cea mai puțin angajată, iar după 10-15 ani de la admiterea lor în UE au devenit contestatarele acesteia. Cu amendamentul că între vociferările naționalist-populiste ale liderilor și atașamentul populației la ideea europeană există, potrivit sondajelor, o discrepanță care ar trebui să amortizeze aventurismului liderilor.
Astăzi, cei trei lideri (Donald Trump, Xi Jinping și Vladimir Putin) care doresc să croiască destinul celorlalți după ambițiile lor proprii, au la îndemână, pe lângă arsenalul militar, arme noi ale tehnologiilor dezvoltate în umbra marilor confruntări ale secolului 20: internetul, inteligența artificială, biologia și genetica, blockchain-ul. Vor fi ei în stare să se ridice la înălțimea timpului prezent și viitor, sau pe cel din urmă îl vor scurta, doar? După încheierea războiului rece, este prima dată când lumea înfruntă voințe explicite de dominație și puțin dispuse la negociere și armistițiu.
Recentul abandon „diplomatic” al kurzilor din Afrin, zdrobiți de tancurile lui Recep Erdogan fără ca Occidentul să miște un deget, nu este doar o eroare morală, ci o greșeală politică majoră. Reacțiile palide ale Washingtonului, grijuliu cu păstrarea bazei militare de la Incirlik și a capului de pod de influență în zonă, și ale unei Europe temătoare de posibila nemulțumire a lui Erdogan față de fondurile vărsate anual în schimbul controlului la graniță a fluxurilor de emigranți, au confirmat, în mod rușinos, opțiunea lor pentru ca războiul purtat cu pușca și cu mortierele să fie delegat altora. Lașitatea se dovedește, în acest caz, insulta supemă a concordanței principiilor și interselor pe care le credem comune.
Cred că este un moment bun pentru a reflecta asupra consecințelor ”goanei după Africa” (Scramble for Africa), de dinaintea primului război mondial și a „inițiativelor recente” ale „recuperatorilor” sau noilor expansioniști, ca și asupra eșecului Ligii Națiunilor, determinat nu doar de consecințele unor decizii luate în cerc închis și transferate de la Consiliul Suprem „al celor 10” (cuprinzând câte doi reprezentanți ai Franței, Angliei, Italiei, SUA și Japoniei), la cel al celor 4 (doar liderii Franței, Angliei, SUA și Italiei), și în final către „cercul interior al celor 3” (Franța, Anglia, SUA), ci și de neratificarea și neparticiparea la Ligă a chiar inițiatorului ei - SUA. Paul Meerts (Diplomatic Negotiations: Essence and Evolution, Clingendael Institute, 2015) asocia rezultatul acelor negocieri, prin formă și conținut, cu „nașterea diktatului”.
Machiavelli spunea că un om de stat trebuie să evite întotdeauna să creeze resentimente adversarului, astfel încât să lase deschisă portița negocierilor. S-a dovedit că această atitudine nu i-a caracterizat pe liderii Europeni de acum 100 de ani, ceea ce a condus la o nouă reglare sângeroasă de conturi.
Credința că poziția de lider este sinonimă cu atotputernicia este vizibilă mai ales la Neville Chamberlain, primul ministru britanic care a făcut din căutarea păcii cu Hitler o ambiție personală (de fapt o încercare de a cumpăra pacea). Atât de personală încât l-a vizitat pe Hitler de două ori, de unul singur, fără o agendă negociată și fără un mandat al Parlamentului. Încercările sale au fost lipsite de ecou și i-au dat adversarului un ascendent major, consemnat de rezultatele rușinoase pentru democrație ale Conferinței de la München. A fost, oare, doar diplomație personală înaintea timpului sau o eroare diplomatică?
În condițiile în care Organizația Națiunilor Unite, Tribunalul penal internațional, convențiile asupra tratatelor internaționale și relațiilor diplomatice sunt posterioare celui de-al doilea război mondial, rezultatul acestuia este, în esență consecința reuniunii de la Yalta dintre liderii SUA, Angliei și URSS, a unei forme de negociere bazate pe înțelegerea nevoii de compromis, chiar și între învingători. La mulți ani după, apariția în prim plan a unor lideri precum cei din Alianța Civică Maghiară (Fidesz), Partidul Legii și Justiției din Polonia și chiar cei din PSD-ul românesc, împins de la social-democrație spre un naționalism condimentat cu populism, sunt campionii est-europeni ai marșului spre negură. Prin declarații și acțiuni liderii naționaliști ai Europei de est s-au bucurat să descopere în Donald Trump un spirit asemănător și un aliat împotriva liberalismului și a corectitudinii în politică (Constanze Stelzenmüller – Normal is Over, The Brookings Institution, 2018). Sunt ei singuri? Alternative für Deutschland, Forza Italia și Lega Nord, Freiheitliche Partei Österreichs, Partij voor de Vrijheid (Olanda), Front National caută unitatea din interiorul granițelor „împotriva importului de violență” și, în consecință, respingerea politicilor comune ale UE. Sunt cu toții pe urmele lui Donald Trump în propunerea protecționismului la frontieră drept răspuns la teama de orice este străin, ființă sau marfă!
Ceea ce fac toți acești lideri, mai puternici sau „epigoni” ai acestora, este doar să întrețină un nivel ridicat de polarizare al societății, deși pretind că sunt tocmai adversarii acesteia. Prin diverse oficii guvernamentale bucureștene, politicienii se felicită pentru o creștere economică „de invidiat”. De parcă am fi China, doar că cei de acolo, pe temeiul unei creșteri viguroase, construiau cu frenezie autostrăzi și industrii high-tech. În România s-au construit cu „o dinamică susținută” doar procese. Nu am observat ca o temă precum rating-ul internațional al României să fi preocupat pe cineva. Mă întreb de ce alegătorii, Curtea de conturi, comisiile Parlamentului și justițiarii nesfârșitelor talk-shaw-uri televizate nu-și pun această întrebare: cum se face că nu ne mai oprim din creșterea economică, dar din 2011 încoace, adică de șapte ani, ratingul României rămâne neschimbat? Nu este o mare cucerire să pretinzi că „Investment grade” este un atu, cel puțin nu atâta timp cât nu reușești să te ridici de la limita de jos a cotației. Cu atât mai mult cu cât beneficiile unui ciclu al dobânzilor internaționale scăzute dau semne de epuizare odată cu inversarea cursului dobânzilor la dolar și chiar euro. Leul, chiar dacă ar fi vrut să facă excepție, se confruntă cu o creștere a datoriei publice externe făcută pentru acoperirea cheltuielilor de consum, rezultate dintr-o politică populistă, care ridică costurile rambursării și refinanțării publice. Ideea promovată intens de propagandă că tot răul vine doar de afară nu va mai putea să aibă același ecou odată cu trecerea generațiilor. Așteptăm până atunci? Cauza reală este un rău structural de durată, chiar un deficit structural care nu are cum să se stingă fără investiții vizibile și continuarea lor. În lipsa proiectelor de anvergură, inclusiv a politicilor care să le susțină nu se poate clădi un plus de încredere. Chiar forma angajamentului de a cheltui un procent constant din PIB pentru apărare nu are cum să fie o opțiune pe termen lung, dacă beneficiarii contractelor sunt doar marii furnizori mondiali de armament. După 10 ani de apartenență al UE, România nu are un discurs european. Din contră, pare să favorizeze parteneriate cu state tot mai îndepărtate de ideea europeană : Israel, SUA, China.
Mă întreb dacă unor lideri politici de la București le-a spus ceva faptul că declarația alianței de guvernare CDU/SPD consacră prima parte, în extenso, nevoii de conlucrare pentru întărirea Europei și pentru afirmarea unui rol de încredere pe care Germania trebuie să îl dea celorlalți europeni. Sau doar cred că asta este o formulă nedisimulată pentru ca Germania să își aservească restul Europei? Le-a spus ceva discursul de la Sorbona al Președintelui Macron? Programul de guvernare 2018-2020 al Bucureștiului lasă loc opțiunii europene cca 2 pagini, pe la pagina 219-221, și încă ceva unor parteneriate bilaterale cu state din interiorul UE, nici măcar înțelese ca fiind parte a construcției europene. Și exact în acest interval, timp de un semestru România va exercita președinția UE! Cu ce obiective, cu ce viziune pentru sine și pentru Europa? Ar fi eronat să se pună responsabilitatea pentru o atare atitudine exclusiv în curtea PSD: celelalte organizații ale statului care au atribuții pe linia politicii externe când se trezesc? Sau tocmai ele susțin un curs invers în politica externă?
Recent, Guvernul a anunțat formarea unui comitet pentru trecerea la Euro, dealtfel o obligație ce derivă din tratatul de aderare a României la UE. Credibilitatea se câștigă cu acțiuni concrete care trebuie să indice fără echivoc capacitatea de a face acest pas și de a fi consecvenți. Comitetul vor genera, probabil, documente a căror calitate va fi europeană. Dar între strategii și acțiuni trebuie să acționeze politicieni angajați ferm pe același drum și care să înțeleagă de ce o fac. Istoria europeană a dovedit că guvernele hotărâte, care și-au dus țările lor în UE și în zona Euro, au căzut la capătul drumului. Sunt liderii PSD pregătiți să lase laurii altora? Sau cred că 2024 este doar anul alegerilor prezidențiale și ale conducerii băncii centrale?
Martie 2018