Nu tuturor crizelor li se potrivesc aceleași rețete!

La scurt timp după debutul pandemiei de Covid-19 (vezi Repornirea, mai 2020) spuneam că viitorul lumii nu va mai continua să se asemene cu ceea ce trăisem. Doi ani după, înainte ca lucrurile să se fi așezat pe un făgaș de normalitate, lumea este confruntată cu războiul declanșat de invazia trupelor rusești în Ucraina - un factor ce întărește convingerea că aproape nimic nu va mai fi la fel. Liniștita înaintare a fost zgâlțâită de o seamă de deraieri concomitente de la  normalitate: lanțurile de aprovizionare eșuează în a face față cererii, războiul ruso-ucrainian afectează grav comerțul mondial cu cereale, făcând ca spectrul foametei să fie tot mai apropiat, după cum sancțiunile economice instituite împotriva Rusiei perturbă serios aprovizionarea cu energie a unei mari părți din consumatorii planetei.

Pe lângă pierderile umane uriașe cauzate de pandemie și război, pe lângă distrugerile materiale ale economiei și proprietăților oamenilor, tot restul globului este supus unor creșteri nestăvilite a prețurilor, unei posibile crize de asigurare cu energie în iarna care urmează. Riscul unei recesiuni globale este tot mai apropiat și, deocamdată, căutarea căilor de evitare a ei este sinonimă orbecăirii într-un tunel al meandrelor.

Intrăm într-o criză de tip nou, cu consecințe asupra economiilor și puterii de cumpărare ale cărei cauze nu au nimic de-a face cu evoluțiile proprii  economiilor naționale sau a celei globale. Cauzele ei sunt în afara economicului și toată discuția care se poartă în jurul reducerii efectelor ei pare la fel de anacronică ca și atitudinea medicului care se străduiește, cu sinceritate, să trateze efectele maladiei în loc de a se apleca asupra cauzelor. 

Încă de la începutul pandemiei, riscul de inflație a fost evident, deoarece lockdown-ul a provocat o scădere mai mare a producției decât a cererii, creând  decalajul inflaționist. Inițial, izolarea a dus la auto-reținerea de la consum, care a mascat dezechilibrul dintre cerere și ofertă, dar cu prețul unei acumulări explozive de economii forțate de constrângerile derivate din preocupările pentru sănătate. Când a fost eliberată de constrângeri, cererea a explodat înainte ca producția să fi revenit la întreaga capacitate și nici chiar investițiile imobiliare sau activele mobile nu au fost  capabile să absoarbă excesul de lichiditate.

Confruntați cu explozia inflației, mulți analiști și responsabili politici au fost  tentați să recurgă la interpretare clasică: perioada stabilității și dobânzilor  mici a fost o excepție, și excesul de lichiditate creat de băncile centrale pentru limitarea pierderilor din vremea pandemiei și a celui corespunzător planurilor de redresare și reziliență, se reflectă acum în prețurile de consum. În consecință, ei consideră oportun să revenim la politicile monetare ortodoxe prin creșterea rapidă a dobânzilor. O asemenea atitudine nu face decât să întărească constatarea că politicienii nu văd dincolo de urgență și măsurile alese de ei nu răspund ansamblului economic, dezechilibrelor sociale și nevoilor de protecție a mediului. Combinația pandemie - război a luat pe neașteptate guvernele, care în lipsa anticipărilor au recurs la căutarea de soluții extrase din măsurile contra crizei financiare din 2007-2008. Doar că acum orice împiedicare pe lanțul aprovizionării cu componente a condus la penuria produselor finale, cazul cel mai elocvent fiind al autovehiculelor (a căror cerere a crescut fie din motive ecologice, fie legate de cerințele de securitate și tehnologizare, cu suportul economiilor personale acumulate în perioada restricțiilor de călătorie).

Economiștii și politicienii trebuie să facă eforturi de flexibilizare a modului de a gândi, tocmai pentru a evita riscul luării de decizii persistând într-o eroare periculoasă de analiză, deoarece convergența schimbărilor structurale majore explică, de fapt, situația actuală.

În primul rând, pandemia a scos în evidență limitele lanțurilor valorice globale, începând cu cele ce privesc produsele de uz medical, dar și pentru multe alte produse, inclusiv componente electronice, care au devenit esențiale în noua paradigmă de producție. Odată depășită faza acută a pandemiei, cererea globală și-a revenit puternic, dezvăluind fragilitatea sistemelor de producție naționale din ce în ce mai interdependente și marcate de o concentrare extremă a producției spre bunurile strategice. Aceste lucruri au făcut să reapară constrângerile de ofertă, care sunt surse de presiune asupra prețurilor.

Nu este de mirare că inflația ridicată este acolo unde, cu scopul compensării efectelor de lockdown au fost supradimensionate sprijinul pentru companii și populație, precum și planurile de redresare, care au făcut loc lărgirii deficitului extern și puseului inflaționist. Credința în caracterul durabil, ireversibil, al stabilității nivelului general al prețurilor i-a făcut, inițial, pe responsabilii politicii economice să considere revenirea inflației ca fiind pur tranzitorie. Inerția moștenirilor din etapele anterioare de creștere a agravat, însă, amploarea inflației.

Pe de altă parte, schimbările climatice au fost mult timp percepute ca un fenomen care s-ar manifesta doar într-o perioadă foarte lungă. Ultimii doi ani au fost marcați de o frecvență crescută a tornadelor, inundațiilor, secetei și incendiilor, evenimente cu repercusiuni directe asupra producției agricole, dar nu numai. Creșterea prețurilor la alimente, chiar înainte de războiul din Ucraina, este agravată de blocarea exporturile agricole, cu riscul de a accentua fragilitatea fluxurilor internaționale de mărfuri. Incertitudinea astfel creată inhibă investițiile și accentuează problemele de aprovizionare.

Tranziția energetică, componentă esențială împotriva schimbărilor climatice, presupune un compromis în favoarea bunului public global - reprezentat de condițiile de viață pe planetă -, în detrimentul consumului privat de produse tradiționale. Tranziția se dovedește foarte dificilă în aproape toate țările și cei cu venituri modeste percep taxele ecologice ca fiind dăunătoare pentru menținerea nivelului de trai. Accidentul de la Fukushima a relansat o mișcare de neîncredere în ceea ce privește energia nucleară, în timp ce războiul din Ucraina și sancțiunile împotriva Rusiei amenință rolul gazului ca soluție de tranziție, înainte ca energia regenerabilă să devină o sursă la îndemână și majoritară. Astfel, creșterea costului energiei se răspândește în întreaga lume și afectează în special Europa, ale cărei planuri de ajustare în domeniu sunt modeste. Rezultatul imediat este incertitudinea care întărește și mai mult teama de intrarea lumii într-o fază a  economiei de penurie.

Băncile centrale sunt prinse, la rândul lor, în capcana politicilor pe care le-au inventat pentru a răspunde crizei financiare din 2008. Facilitățile de credit se repercutaseră, atunci, mai mult asupra prețurilor acțiunilor, decât asupra prețurilor de consum. În circumstanțele prezente, când inflația continuă, ea riscă să reaprindă spirala prețuri-salarii, astfel încât deciziile politice ce par să fie preferate conduc către posibila scădere a prețului obligațiunilor și acțiunilor cotate la bursă, antrenând o reducere a activității economice și o creștere a șomajului. Din păcate, o politică monetară restrictivă se dovedește ineficace  pentru a susține lanțurilor valorice globale viabile. O recesiune simultană în Statele Unite, China și Uniunea Europeană – probabilă - va reduce cererea, îndepărtând riscul unei penurii globale, fără a suscita nevoia unei  creșteri a capacităților de producție în sectoare strategice, dar adâncimea recesiunii poate fi ea însăși un motiv de noi drame.

Europa este cel mai direct afectată de penuria cauzată de războiul de la granițele sale și de efectele sancțiunilor împotriva Rusiei, atitudinea consultanților și arbitrajiștilor din finanțele internaționale fiind deosebit de precaută față de această slăbiciune structurală. Astfel, autoritățile publice sunt confruntate cu două opțiuni contradictorii. Pe de o parte, opinia publică așteaptă  o reînnoire a politicii „oricât este nevoie” și ca subvențiile sau reducerile de taxe să compenseze erodarea nivelului de trai de către inflație. Pe de altă parte, guvernele trebuie să convingă comunitatea financiară de sustenabilitatea pe termen lung a politicilor alese. Aceste atitudini nu sunt noi: ele au apărut mai întâi ca răspuns la criza financiară din 2008, apoi pentru a contracara amenințările la adresa Euro în 2010, și în cele din urmă cu socializarea costurilor legate de pandemie, în 2020. Toate măsurile aplicate s-au constituit în factori ai derivei structurale a finanțelor publice din majoritatea țărilor europene. Liderii politici au favorizat cheltuielile care vizează menținerea păcii sociale (care continuă să întrețină deficitele actuale), în detrimentul cheltuielilor pentru educație, formare profesională, cercetare și investiții în infrastructura necesară economiei digitale și sobrietății energetice.

Parcursul de până acum al politicilor economice și monetare, nedureroase  datorită ratelor real negative ale dobânzilor, se confruntă cu ruperea lanțurilor internaționale de producție și cu schimbarea actorilor financiari. În ultimele trei decenii, pericolul a fost deflația, consecință a unei tendințe de stagnare din cauza cererii insuficiente și a încetinirii câștigurilor de productivitate. În 2022, situația este cu totul nouă: inflația a devenit precursorul reglementării lipsurilor, al căror apogeu este economia de război. Penuria este legată de fragmentarea internațională a capacităților de producție, iar cetățenii cer ca statul să acopere costurile asociate de repetarea evenimentelor adverse. Aceste neajunsuri din managementul politic pot conduce la respingerea regimului socio-economic anchilozat, făcând necesară o inovare, nu o întoarcere la ortodoxia politicii economice.

Iulie 2022

Share this page